Bătălia cațelor – final

Prima parte

Nu primi răspuns. Se uită cu grijă la fețele femeilor. Puteai jura că ori erau într-o mare partidă de poker ori erau statui de piatră, niciun schițat.
– Doamnă Olguța, spuse Petrică spre Rita, m-a trimis domnul…
– Și ce vii domnule la mine? Du-te la Olguța, de ce vii la mine?
– Mă scuzați, știți…
– Ce este domnule? intră și Olguța pe fir. Ce ne ții din treabă?
– Păi, m-a trimis domnul Paraschiv! reuși să termine de vorbit bietul om.
– În ce problemă?
– În problemă de serviciu, doamnă! Că doar n-am venit la dumneavoastră să vă întreb cum fac reducția la motorină, folosind tehnica MontBlanc-Lueber!

Câteva secunde cele două îl priveau nedumerite. Apoi s-au prins că-s luate peste picior. Mai întâi au început să se înroșească. Olguța se făcea roșie deschis, un roșu de jurai că-i culoarea ojei, Roșu 5, culoarea sângelui, pe când Rita se făcuse grena. Ba i se vedea și vinele de la gât de un albastru închis, palpând. Aducea tare mult a taurul ăla din desene animate, care se enerva și mai avea puțin și-ncepea să șuiere ca locomotiva.
N-apucară cațele să scoată vreo vorbă, că Petrică era pe fază:
– Vă e bine doamnă? Uite în ce hal v-ați învinețit! Cum vi se bate vena aia… Doamne ferește, plesnește! spuse el pe un ton veridic îngrijorat.

Pe Olguța mai mai s-o apuce râsul deja. Trecuse prin niște stări, de nu trecuse nici când avea emoțiile alea mari din treapta de-a doișpea, acum 40 și ceva de ani în urmă. Rita se calmă din nervi, însă o apucase durerea cruntă de cap. În plus, era galbenă-ceară la față.

– Zi domnule ce dorești? Deja m-a luat durerea de cap!
– Păi de ce nu spuneți așa doamnă? Luați un antinevralgic! Nu vă doare capul! spuse Petrică scoțând la iuțeală din buzunar o cutie de antinevralgic.

Rita era dezarmată. N-o mai durea nici capul, nu mai era nici nervoasă. Efectiv renunțase la luptă. Stătea impasibilă, afundată în gânduri. Nu se mai întâmplase vreodată să-i țină careva piept. În afară de Olguța, însă pe aia o știa de 30 de ani, azi se certau, mâine se pupau. Olguța era sora ei de sânge în fărădelegi și nevralgii din institut. Însă nimeni altcineva nu îndrăznise să scoată un cuvânt…

Preț de câteva secunde, scena era de-a dreptul dramatică. Exact ca-n filmele românești, apăsătoare ca naiba, când stau vreo doi-trei și se uită unul la altul, ținându-ne cu sufletul la gură, pe varii motive. A rămas sau nu însărcinată cu demnitarul filipinez, a murit sau nu Ionuț la spital, chestii uzuale pentru unii. La fel ca-n telenovele, trei inși se uitau unii la alții, fără a scoate ochii din orbite ca melcul.

Petrică era cu mâna întinsă c-o cutie de antinevralgic către Rita. Rita stătea cu coatele pe birou și cu capul în palme, ca și când aflase că fi-su a fost exmatriculat de la liceu, că-l prinsese trăgând cretă pisată pe nas. Olguța trecuse în altă stare. Inițial fusese nervoasă, apoi cât pe ce să izbucnească în râs. Acum deja se putea citi teama pe fața ei. Nebunul ăsta deja o trecuse prin două stări extreme, iar acum o experimenta pe-a treia. nu-i mai fusese așa teamă de când o bătu-se ta-su cu cureaua, rupt de beat, când citise carnetul de note și văzuse că primise un 4 la franceză. Însă asta se întâmplase cu 50 de ani în urmă! Acum Rita era la pământ. Cu-n bobârnac o puteai trânti la podea. din acest moment Rita devine piesă de mobilier.

– Cu ce vă pot ajuta, domnule? rosti ea cu voce pierdută către Petrică.
– M-a trimis domnul Paraschiv, să iau măsurile la geam. Trebuie să punem geamuri termopan aici, că tocăria asta e veche și proastă, uitându-se cu subînțeles la ambele cațe.
– Păi nu vine un specialist? grăi Olguța, înghițind gălușca.
– Auzi duduie, păi eu ce-s aici? Un neica nimeni? Un pierde vară care n-are altă treabă decât să stea la palavre cu două nefu… cocoane toată ziua? Ne batem joc de frate…, de domnul Paraschiv? Așa facem? Ce, dacă lucrăm la stat, hai să ne batem joc? Nu se poate așa ceva.
– Vă rog, mă scuzați, poftiți, îmi pare rău, știți…

Petrică a luat măsurile la geamuri în 2 timpi și trei mișcări, fără să tragă de timp.

Scena de final este și mai dramatică. Petrică iese pe ușă, aruncând un “Bună ziua” în doi peri în spate. În urma lui, la cele două birouri, Rita e tot în poziția Gânditorului din Hamangia, iar Olguța, cu ochii temători spre ușă, cu mâinile către Rita, s-o îmbrățișeze.

Legenda spune că cele două cațe au petrecut restul zilei în poziția aia, înfrânte pentru prima oară în viața loc în cadrul institutului.

Comments

comments