Ce ascund americanii în munții noștri?

România, undeva la munte. Zonă accesibilă doar cu elicopterul. Un mini-oraș creat în munți, înconjurat în trei părți de ziduri înalte, iar în spate, perete înalt de granit. În rest, după ziduri, pădure seculară cât vezi cu ochii. Poate pare un SF prost, însă avem zone extinse din țară în care n-a călcat vreodată picior de om.
În acel mini-oraș, construit ca o fortăreață, se află o vilă enormă și zeci de barăci militare. În vilă se țineau dineuri și serbări, totul pentru a-i distra pe americani. Sunt mâna dreaptă a femeii care conduce întreaga operațiune. Am în spatele vilei camera mea, cu baie, jacuzzi, TV, tot confortul necesar. Toată fortăreața e împânzită de tehnologie, pe care n-o vedem decât în filmele de la Holywood. Tehnologia e reală! Nu m-am simțit niciodată prizonieră până azi. Să vă spun de ce.
oras ascuns

Am ieșit să mă plimb prin oraș. De-o parte și de alta a stării pincipale, numai cazemate și poligoane de trageri. Într-un poligon îi testa pe câțiva soldați să vadă care dezmembrează apoi asamblează un pistol. recordul e pe undeva pe la 45 de secunde pentru modelul acela. Voiam să cer și eu un pistol, să-mi testez abilitățile, știu să trag cu arma.

Fiind totuși o persoană importantă, nu se putea să nu mi se îndeplinească acest mic hatâr. Însă ceva m-a făcut să trec mai departe. La următorul poligon se trăgea la țintă. Zeci de modele de arme, totul pentru un training complet.

În fața mea, trotuarul era ocupat de doi roboți. Unul umanoid, iar celălalt, ceva mai mic de statură, părea o combinație nereușită între R2D2 și-o maimuțică obraznică.
– Pardon! am spus, dorind să trec.

S-au întors către mine. Robotul unanoid m-a scanat din cap până-n picioare, însă cel mic a început să vorbească:
– This is my sidewalk, get lost!
– This is my sidewalk, i’m in my country!
am replicat contrariată.
– This is my fucking sidewalk, in my fucking country, so get the fuck lost! mi-a țipar robotul mititel.

Cel mare se apropiase la nici 30 de cm de mine , scanându-mă în continuu. M-am întors și-am grăbit pasul către vilă. Simțeam cum, în continuare, raza robotului mă scana neîncetat. Deja mă speriasem. A dat Dumnezeu de strada se făcea la stânga, apoi am rupt-o la fugă, pe cât am putut. Nu știu de ce naiba îmi luasem pantofii cu toc. ajunsă la vilă mi-am adus aminte, erau așteptați nu știu ce mari industriași, finanțatori ai șandramalei ăsteia. Deja nu-mi mirosea a bună.
Am întrerupt-o brutal pe Sandra, șefa mea directă, cea care a facilitat americanilor terenul și, eident, discreția.
– Mă scuzați vă rog, a zâmbit aceasta către invitații care intrau în vilă.
– Ce e? m-a întrebat tăioasă. Ce ești așa speriată? Uite-te la tine, plină de praf, pe unde ai fost?

M-am apucat să-i spun pățania cu roboții. Părea îngrijorata, apoi mi-a mulțumit, liniștindu-mă, asigurându-mă că se va ocupa. Treaba asta nu trebuia să se întâmple, roboții nu erau calibrați cum trebuie, mi se părea să se poarte serviabil cu mine. Și ce se mai lăudau ăștia că au tehnologie infailibilă!

După câteva secunde, patru soldați în costum de camuflaj au adus o cușcă pe care-au lăsat-o în fața Sandrei.
– Ah, finally! Thank you! le-a replica aceasta
– Cadou pentru dvs. le-a spus, arătându-le cușca unor bărboși în costum, invitați de-ai ei, care se aflau în fața vilei.

Au smuls prelata de pe cușcă și… Dumnezeule mare! acolo era o tânără foarte speriată, cu mâna dreaptă amputată, iar în locul ei pus piciorul stâng, care-i fusese tăiat desupra de genunchi!

Am fugit repede către camera mea când am văzut asemenea grozăvie, dorind să mă baricadez acolo, însă în cameră fuseseră montate camere de supraveghere. Am ieșit din cameră speriată, desculță (am abandonat pantofii cu toc), în timp ce slujnica începusă să țipe, dând alarma:
– She’s not ok with it, she’s not ok with it!

Am fugit la poarta principală și-am reușit cu greutate să mă urc pe zid, unde-am distrus o cameră de supraveghere, smulgându-i firele. Am sărit pe cel de-al doilea zid, iar de acolo, am căzut ca un sac de cartofi la pământ. Slavă Domnului, nu pățisem nimic grav, câteva zgârieturi. Înăuntru începuse alarma să sune, în timp ce se aprinseseră reflectoarele. M-am făcut nevăzută în pădurea deasă.

Va urma!?
24

Comments

comments

5 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read more:
Blogger Magazin

Creţălăul de Neydamn s-a apucat să promoveze revista Blogger Magazin. Momentan revistuţă. Până Măria mea îşi va pune labele pe...

Ce cauți mă aici?

Câteodată îmi pun întrebarea asta. Pentru că mă mir cum ajung unii pe Spanac. După epicul FACEPALM întreb de unul...

Intretinerea corecta a hoverboard-ului, cheia pentru prelungirea duratei lui de functionare

Dupa ce ai testat posibilitatile de distractie si provocarile plimbarilor cu un penny board si ai fost incantat sa constati...

Close