Ciocănitoarea e de vină!

Într-o carte d-asta veche de poveşti, se zicea că ciocănitoarea e o femeie năsoasă.
Strânsese Dumnezeu toate insectele de pe pământ într-un sac şi-o pusese pe femeie să arunce sacul în apă, fără să se uite în el.
Şi cum năsoasa aia era tare curioasă, a desfăcut sacul. Şi toate lighioanele insectele erau proaste să stea pe loc? Au luat-o la fugă.
Şi aia a rămas ca proasta uitându-se la sacul gol.
Şi Dumnezeu a transformat-o în ciocănitoare, zicându-i:
– Pentru că eşti aşa curioasă şi-ţi bagi nasul peste tot, de azi înainte asta vei face, vei căuta după toate insectele, peste tot în lume, în pământ, prin iarbă, în scoarţa copacilor, în aer.

Şi na, înclin să cred treaba asta. Că există o singură ciocănitoare în lume, şi caută să-şi spele păcatele. Ce, voi aţi văzut vreo ciocănitoare moartă? Nici eu…

Şi de ce spun asta?
Păi dacă citeaţi aici vă prindeaţi ca laptele în oala de aluminiu, uitată pe foc 2 ore.

Noaptea ies urechelniţele.

Şi e o bucurie nedescrisă. Să stai liniştit acolo în cabină, pe semiîntuneric, singura lumină de-o ai e de la pista de aterizare, telefonul care consumă o baterie în 2 ore rulând filme, şi lună, când e.
Şi dintr-o dată să vezi cum îţi cade în cap o urechelniţă d-asta. Sau umblă pe tine aşa. O, bucurie!
Cum zicea Stimpy: Happy, happy, joy, joy!

Data trecută am luat eu un spray contra muştelor şi tânţarilor.
Am înecat o urechelniţă mai rău decât e înecată Viktoria la o petrecere la John Thompson acasă.
Tot degeaba… Înota aia de n-avea treabă.
Am zis că mă duc cu nevastă-mea la cumpărături.
Să iau nişte spray d-ăla omorâtor. Că Raid ăla de molii, muşte şi ţânţari e bun numa pentru molii, muşte şi… tânţari…
Aveam pe vremuri o otravă din aia nemernică în tub. K-Tox 345 parcă. Bă, mă lua şi pe mine senzaţia de vomă după ce-am dat un fâs.
Şi mureau pe capete orice fel de lighioane.

Plus că la ţară mai aveam nişte D.D.T. şi nişte Verde de Paris

Dar na. Nu e voie, aşa că mai caut nişte D-Tox d-ăla…
Asta cu urechelniţele.

Cu ţânţarii însă, altă belea.
Sunt mici mă, mici, nu ca tânţarii cu care eram noi obişnuiţi. Ăştia-s mici rău, bâzâie mai tare, şi-s plini de sânge. Ţi-e şi frică să te înţepe un d-ăla.
Plus că citisem (nu c-aş pune eu bază pe ştirile din ziar. Prefer să pun acid!) că ne-au năpădit ţânţarii japonezi.
Care-ţi fac harakiri cu katana direct.
Cică ţânţarii tigru. Ca şi rechinul tigru…

Încă n-am văzut vreun d-ăsta şi sper să nu văd.
Dar ăştia mici de pe la noi, zburdă în libertate.
Degeaba am pus eu pastile d-alea albastre în aparat anti tânţari. N-au nicio treabă. Doar că miroase frumos în caşcarabetă. Şi atât…

Dar să nu mă plâng… Unii colegi au şopârle şi guşteri în cabină. Ăla bucurie pe el… Eu am destulă experienşă cu guşterii şi şopârlele, cu şerpii. Nu mă mai sperie.
Zic de şerpii de sadină, sau de casă, natrix natrix. Cred că am păpat vreo 3 şi am ucis vreo 10-11.

Însă un coleg are “bafta” cea mare. E plin de coropişniţe p-acolo pe la el.
Băi, mi-e silă de astea de nu pot zice.
Sunt mari, mai şi zboară, şi-s urâte cu spume.
Na să vedeţi.

Deci să ne înarmăm. Statul ăsta de pază nu e aşa simplu cum s-ar crede…

Comments

comments