Dăm bani la cerșetori?

Voi dați bani la cerșetori? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce? Pe tema asta se poate vorbi în zeci de articole, mii de cuvinte, poze și videoclipuri cât cuprinde. Adevărul e că, mai mult de jumătate din cerșetorii Bucureștiului fac parte din mafie. Mafia cerșetorilor. Credeați că-n Filantopica era doar așa, un film? Un basm de adormit copiii și fetițele virgine? Nici gând!

Eu nu prea dau bani la cerșetori. De multe ori când văd un bătrân sau o bătrână, îmi pare rău că nu le-am dat, după ce-am trecut de ei.

Însă, vă spun ce-am auzit, ce-am citit în mai multe locuri, precum și ce-am văzut cu ochii mei.

Ologul:
În 2006 lucram la Casa Scânteii. Într-o seară, ieșisem de la muncă destul de târziu, pe la 9 și jumătate seara, deoarece mai niciodată nu se întâmpla să terminăm munca la ora 17. De fapt, munca o terminam, însă te mai ținea patroana peste program.
În stația lui 335 din fața aleii Casei Scânteii (nu mi-e lesne să-i zic Casa Presei Libere), zi de zi vedeam un cerșetor olog. N-avea un picior și se târa toată ziua printre mașini. 1 leu de la unul, doi lei de la altul, 5 sau 10 de la vreun Mercedes decapotabil, al cărui posesor voia să impresioneze fufa de lângă el. Acum mă gândesc la faptul că, poate, în acel Mercedes era chiar ăla care trebuia să aibă grijă de cerșetori, să-i vadă la “posturile” lor. Și vă spun de ce cred asta imediat.
În seara aceea, l-am văzut pe bietul cerșetor olog cum se târăște într-un boschet, de unde iese PE PICIOARELE LUI, în alte haine, cu o geantă pe umăr. Geantă în care-și îndesase hainele “de lucru“. Era îmbrăcat ponosit, însă nu trențăros. Mai venise un bețiv cu el și au băut amândoi un PET de bere în câteva minute. “Ologul” l-a întrebat pe celălalt dacă merg la crâșmă. Ălalalt a acceptat și-au coborât în pasaj, la o unitate de categoria a treia, unde se vindeau doar băuturi spirtoase.
După vreo două săptămâni, timp în care-l vedeam “la locul de muncă“, olog între mașini, într-un weekend l-am văzut în Centrul Vechi, comandând băuturi scumpe (știu că avea ditamai friptura în farfurie și vreo două cocktailuri colorate în față) și mâncare cât să hrănești un batalion de soldați nemți. O fi fost în “vâjâială“. Vâjâiala este termenul folosit când spargi toți banii câștigați, pe nimicuri. Pe băutură, acordeonist după tine, mâncăruri alese la restaurante etc.
homeless
Tristul:
În tramvaiul 36 se urca un tinerel, să fi avut 18-19 ani, care cerșea milos “dați-mi și mie un leu“. A nu se confunda cu cel care se plânge că-i e foame – de care nu știu nimic, sau de cel care încearcă să cânte, dar are vocea foarte rășușită (nici de el nu știu nimic). Nu, tipul de care vă spun n-avea nimic. Decât o mare lipsă de monetar. Însă avea o voce de ți se cutremura carnea pe tine când începea să te roage. Gândiți-vă la un biet pui de pisică de miorlăie și mai aveți 2 cm până s-o apucați înainte să cadă în vulcan. Știu, e o imagine grotească, însă așa te făcea vocea ăluia să te simți de neputincios. Lua din fiecare tramvai câte 3-4 lei. Per stație. În zece stații făcea 30-40 lei. Dacă mergea cap-cap făcea dublu. Am făcut socoteala că ăla în 6 ore de “muncă” face în jur de 200 lei. Pe zi.
Bun, azi așa, mâine așa până l-am văzut într-o zi în Fire. Cred că pentru singura dată când intram acolo. Stătea la masă, îmbrăcat bine, bea bere Amstel și se uita după gagici. Nu știu dacă a agățat ceva, însă când a mai cerut o bere, barmanița era topită după vocea lui.

Cerșetorul care voia 500 lei:
E un cerșetor cu probleme la picioare. Foarte crăcănat, cu picioare scurte, cu un defect la genunchi. Citisem pe facebook că intrase într-o benzinărie și voia să schimbe 5 hârtii de 100 lei într-una de 500. Și când tejghetarul nu a înțeles ce înseamnă 500 lei, cerșetorul a scos un teanc de câteva hârtii de 500 și i-a arătat una. Toată lumăea rămăsese mască la vederea averii pe care o căra cerșetorul. Nu am știut atunci ce să cred. Până când, într-o zi, l-am văzut intrând la centrul de pâne să-și ia ceva. A luat niște chifle și-o sana. A plătit cu o hârtie de 200 lei, abia au avut alea să-i dea rest.

Boschi:
Pe Boschi l-am văzut o singură dată, în autobuzul 300. Era într-o seară, pe la piața Domenii. Se urcă un tip la vreo 50 de ani, cu pantofi în picioare, pantaloni de trening, o geacă oarecare, proaspăt ras și cu sacoșă de rafie în mână. Era curățel, doar pantalonii ăia de trening cădeau pe el ca-n filmele cu Chaplin, făcându-l caraghios. A tras aer în piept și-a zis:
– “Frați români! Eu sunt Bochi. Boschi de la Boschetar. Sunt cerșetor de vreo 5 ani. Cerșesc, nu am alt venit. Am vrut să dau în cap la cineva, dar nu e de mine. Îmi tremură picioarele. Am zis că mai bine cerșesc. Vă cer și eu un leu, doi lei. Nu pentru mâncare, nu mint, am mâncat azi o pâine și niște salam. Pentru băutură vreau. Sunt cinstit, vreau bani SĂ BEAU.“.

Erau vreo 10 înși în mașina aia. 7 dintre ei i-au dat, 1-2 lei. Un tânăr, râzând cu gura până la urechi i-a dat 5 lei: “Bea mă și pentru mine“.
Boschi a mulțumit tuturor frumos și-a coborât la stația următoare. Nu știu altceva nimic de el.

Bucureștiul e plin de cerșetori. Nu știi care are cu adevărat nevoie de banii tăi și care e “la muncă“. Poveștile cu “mi-e foame, dă și mie un leu” și dacă le dai o pâine îți dă cu ea în cap, sunt cât se poate de devărate, din păcate.

Pe această temă a scris și Cristian, un articol de-a dreptul halucinant.

Am pornit pe acest drum citind articolul lui Manuel, despre oamenii care pun un ban în cutia de donații. Bani care, după cum i-am comentat, ajung la copii după câteva zecuieli drastice.

Sursa foto: VeteransToday

Comments

comments

2 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.