DESPRE ADEVARATII HAIDUCI – PARTEA A DOUA

Reluam asadar, sirul povestirilor (amintirilor) despre rezistenta anti-comunista din Muntii Fagarasului, organizata si condusa Ion Gavrila Ogoranu. Realitati crude, din vremuri de demult, triste si regretabile, despre care acum, putine se mai stiu, mai ales de catre cei tineri. Tocmai de aceea incercam sa ni le reamintim, sa le rememoram din diferite carti sau din alte surse si, pe cat posibil, sa vi le facem cunoscute.

Gavrila Ogoranu, “mosul” cum i se mai spunea, avea să devină simbolul absolut al luptei anti-comuniste din Munţii Fagaras. El a fost mereu urmarit si apoi ridicat de Securitate pe la mijlocul anilor ’70. Pe atunci România era inclusa deja în sfera de influenta sovietica. Partidul Comunist Român, o formatiune politica cu doar câteva sute de membri pâna în 1944, sprijinit masiv de fortele sovietice care deja se instalasera comod în România, a reusit sa se infiltreze tot mai mult în aparatul administativ, în armata si în politie. Practic, oamenii-cheie ai comunistilor au ajuns sa controleze toate sectoarele vitale ale statului român. Totul a culminat cu un guvern de factura pro-comunista si pro-sovietica, dar si cu falsificarea alegerilor din 1947, în urma carora comunistii deveneau principala forta politica din România. Oficial, în tara noastra începea bolsevizarea sistematica. Intelectualii, taranii înstatriti si oamenii politici ai vechiului regim dar si cei care nu simpatizau “progresul socialist”, erau declarati dusmani ai poporului, epurati, încarcerati si deposedati de bunuri. Începea teroarea. Teroarea comunista!

Totodata debuta si colectivizarea, întâi printr-o legislatie care mazilea “chiaburii”, adica taranii înstariti si nu numai. Printre acestia, trebuie s-o spun, s-au numarat si bunicii mei, nimeni altii decat niste simpli sateni dintr-o zona pre-urbana a jud. Neamt. In aceste conditii vitrege, au fost insa si români care nu au stat cu mâinile în sân. O parte, în special intelectuali, elevi, studenti, tarani înstariti, au luat calea muntilor si au luptat cu mult curaj împotriva comunismului, cu arma în mâna ca sa elibereze România de sub jugul sovietic. Fara sa stie ca de fapt anglo-americanii au fost cei care au fost de acord ca Stalin sa includa România în zona de influenta a URSS. Acesti luptatori din munti, numiti partizani sau haiduci, au luptat în perioada 1945-1959 sustinut împotriva regimului comunist si a stalinizarii României. În cele din urma au fost lichidati si cu ajutorul tradatorilor inflitrati de Securitate în rândurile acestora. Cele mai celebre grupuri de partizani au fost cele care au luptat în Muntii Fagaras sub conducerea legendarului Ion Gavrila Ogoranu, un adevarat simbol al luptei anti-comuniste în România. Tara era inclusa deja în sfera de influenta sovietica.

Ar fi fost de asteptat ca in epoca moderna haiducia sa dispara. N-a fost sa fie. Ocuparea tarii de catre sovietici precum si instaurarea comunismului a dus la rezistenta armata anticomunista, ce a incorporat mii de luptatori din toate categoriile sociale, avand drept sens apararea fiintei neamului, a libertatii si demnitatii nationale. Sentimentele patriotice ale acestor eroi razbat si din denumirile unor grupuri ale lor: “Garzile lui Decebal”, “Organizatia Vlad Tepes”, “Haiducii lui Avram Iancu”, “Haiducii Muscelului”, “Soimii Carpatilor”, “Vulturii Carpatilor” s.a. Rezistenta armata din Romania a durat din 1946 pana in 1958, fiind cea mai ampla, cea mai sangeroasa si cea mai lunga rezistenta armata anticomunista. Cinste acelor barbati si femei care, mai presus de toate, au pus iubirea si jertfa pentru tara! În anul 1950, în munţii Făgăraş existau două grupuri importante de partizani. În primul rând era vorba de primul grup de partizani din Făgăraş, cel înfiinţat de elevii de la “Negru Vodă” în frunte cu Mogoş, Pică, Mazilu şi Roşeau.

Apoi al doilea grup, înfiinţat după 1948, din studenţi şi intelectuali urmăriţi de Securitate condus de Ion Gavrilă Ogoranu. În anul 1950 cele două grupuri fuzionează iar Ion Gavrilă Ogoranu, devine lider al grupului. A fost condamnat încă din 1949, la 15 ani de muncă silnică. Evident, nu a fost prins până, cum am mai spus, în anii ’70. Ogoranu a luptat, alături de partizanii săi, cu arma în mână împotriva comunilştilor, le-a zădărnicit planurile de colectivizare, i-a hărţuit, i-a împuşcat pe unde i-a prins şi le-a fost mereu un ghimpe în coastă. Timp de 50 de ani a fost urmărit şi hărţuit de Securitatea şi armată. A fost condamnat de trei ori la moarte şi a fost prins abia în 1976, în casa unei văduve din judeţul Alba, unde stătea ascuns după decimarea grupului de partizani.

“Mosul” a fost de fapt şi ultimul supravieţuitor al acestuia. El a fost salvat de la moarte, prin intervenţia directă a preşedintelui american Nixon. A murit în 2006, la Sântimbru. “Am scris aceste rânduri în amintirea celor care au luptat şi au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistenţa armată anticomunistă făgăraşeană şi care nu au nici mormânt, nici cruce. Am scris pentru a lăsa mărturie ca acest colţ de ţară nu şi- a plecat capul de bunăvoie în faţa comunismului. Să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români”, scria Gavrila Ogoranu, într-un adevărat testament, din lucrarea “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, volumul I.

Da, frumos cele spuse si scrise de legendarul G. Ogoranu! Sunt adevaruri ce-au fost, sunt si nu se uita. Despre toate acestea insa, intr-un viitor si ultim articol cu aceeasi tema.

Marc Ciubotaru

Comments

comments