Leapşa studenţiei…

Asta e leapşă de la Ovidiu, şi-o ia cine vrea şi-o dă cui vrea!

Majoritatea aţi făcut liceul sau facultatea.
Eh, cu toţii am făcut tâmpenii în viaţa de student, de licean…
Eu am început de mic, se alergau nişte colegi prin clasă. Eram prin clasa a treia sau a doua, şi cum alergau ăia ca nebunii, i-am pus unuia piedică.
Ţin minte şi acum că-l chema Răzvan pe colegul ăla.
Bă băiatule, cât era ăla de înalt, cât de repede fugea, de la prima bancă unde şedea măria sa, Spanac, până la perete în spatele clasei s-a dus bietul copil de-a berbeleacul.

S-a ridicat, slavă Domnului că nu şi.a spart capul sau să-şi fi rupt vreo mânuţă… Şi vine la mine, calm…
– De ce ai pus piedică mă? Zi mă, de ce-ai pus pidică? Adică exact ca-n faza de aici:
Evident mă speriasem ca naiba, mi-era frică să nu-şi fi rupt ceva, mi-era frică să nu dea în mine… Totuşi la vremea aia, pe moment, o piedică d-aia tâmpită, ciobănească, fusese cea mai bună idee…
Alte prostii nu ţin minte din şcoala generală, ştiu că mâncam bătaie săptămânal în clasele 6-8 de la colegi. Mă rog… cretinisme de puştani.

Pe la liceu însă aveam o oarecare faimă în bisericuţa mea de 5-6 inşi.
Eram singurul care avea reviste porno. Nu ce era la noi pe piaţă, nişte ordinături… ordinare! Nu, nu, eu aveam reviste nemţeşti, hardcore… Adevărăciuni nene!

Prin liceu era la modă “lapte gros”… Mamă mamă, ce jocuri îi trăgeam. Nu era pauză să nu jucăm. Se băgaseră şi 2 fete.
Dintre toţi ăştia care jucam, doi erau temuţi.
Unul era Răzvan (nu, nu era ăla din clasele primare), şi eu.
Răzvan avea un stil absolut fantastic de-a sări. Îşi lua având şi se arunca cu picioarele înainte, ca un cal nărăvaş. Mai lovea nişte capete, mai îndoia nişte spinări… Avea nişte ciocate a-ntâia omul…
Eu aveam alt obicei. Nu-mi luam mare având, dar săream în sus. Cât de sus puteam. Aboi bombam fundul ca o stripreuză şi cădeam pe ăla de dedesubt c-o viteză năpraznică. Nimeni nu putea să ţină bine lovitura.
Doar unul mai mare el aşa din născare, lat în spate…
Dar şi pe ăla l-am culcat la pământ.
Aveam un medalion d-ăla lung la gât (era în anii ’90, da? Era la modă!).
Şi i-am sărit ăluia în spate şi l-am atins cu medalionul pe spatele gol (la cât era de mare, nu prea avea haine pe măsura lui).
Vai, ce jale, ce nervi, ce ţipete.
A stricat ăla jocul şi-a pierdut echipa.
Medalionul rece, ăla transpirat, a zis că l-am înjunghiat, Doamne fereşte (aveam eu nişte priviri hulpave la foame, da’ nu mă gândisem să tai ditai animalul).

Toată treaba a mers strună până prin clasa a 11-a aşa, când un coleg şi-a fracturat un picior, altul şi acum are probleme cu spatele (my bad), şi s-a băgat directorul pe fir.
Că noi prea tropăim în fiecare pauză de duduie liceul. Ballocks.
Şi aşa s-a terminat cu jocurile pe timpul liceului. Apoi am dat de gustul fetelor. Și al artelor. Am vrut să fac modelaj in lut. Sau na, ceva curs de fotografie bucuresti. Dar n-am putut de fete…
Ehehe… Ce vremuri, ce frumos a fost…

Va urma

Comments

comments

31 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Read more:
Japonezii fac și filme bune!

Că nu-i înțeleg eu în multe chestii pe japonezi, știe toată lumea. Însă are cineva idee că japonezii fac și...

Seriale vechi dar bune

Sunt un mare consumator de seriale, atât vechi și bune, cât și noi. Am terminat de revăzut pentru a 3-a...

Ciocolată sau vanilie

E bătălia asta de mii de ani. De sute de ani adică, de când a apărut cacaoa pentru lumea "cu...

Close