Pe vremea mea…
Pe vremea mea, muzica bună însemna Roxette, Modern Talking și San Spătaru. Nu existau Delii inteligente care cântă “fără mine viața e pustiu, hai rămâi cu mă-ta“, nici “banii trage la bani, bani, bani, ca să moare din dușmani“, sau alte versuri prine de înțeles.
Pe vremea mea, actorii buni erau Alain Delon și Jean Paul Belmondo. Tocmai am revăzut “Clanul sicilienilor” din 1969, iar acum am pornit “Le Proffesional” din 1981. Filme fără efecte speciale, fără trucaje ordinare de genul “tragem 3 mii de gloanțe în VanDanmme și el nu are nici pe dracu“, fără vreun luptător de arte marțiale care dă un pumn și se scufundă Titanicul.
Pe vremea mea ne puteam plimba prin parcuri, fără să călcăm în coji de semințe, rahați de câini și prezervative folosite.
Pe vremea mea, puteai să mergi cu ITB-ul (actualul RATB) fără să-ți fie teamă pentru propriul buzunar sau fără să te gândești cu groază că se vor asculta manele la maxim, indiferent de traseu.
Pe vremea mea, copiii erau mai fericiți. Aveam fel de fel de jucării, pe care le foloseam când stăteam în casă, în caz că ploua. Altfel, cu greu ne mai luai din curte sau din fața blocului, unde ne strângeam cu toții și ne jucam “Hoții și vardiștii“, “Rațele și vânătorii” sau “De-a v-ați ascunselea“. Apropos, ultima oară am jucat șotron acum 5 ani. Voi când?
Pe vremea mea, toate mașinile de pe stradă erau Dacia și Oltcit. Dacă prindeam vreun Aro, Trabant sau Wartburg, notam în carnețel și-l arătam prietenilor a doua zi. La sfârșitul săptămânii, cine văzuse cele mai multe mașini “scumpe” – altceva în afară de Dacia și Oltcit, era ales șef de gașcă pentru o săptămână, doar era om umblat. Aveam încredere să nu ne mințim.
Pe vremea mea, eram fericiți. Eram copii și nu ne durea că a doua zi trebuie să mergem la muncă, nu aveam stresul pe care-l avem acum, nu stăteam în trafic o oră ca să mergem 3 străzi. Probabil deoarece pe vremea mea eram copii incocenți…
Comments
Add a Comment
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Și Fernandel, nu uita de Fernandel. Cred că a fost primul actor pe care-l recunoșteam din prima, când eram mic. Și mai era un cuplu comic, nu “Stan și Bran”… dar am un lapsus atât de urât că nici pe google nu știu cum sa-i caut. Aveau un film “x și y în Alaska”… dădeau secvențe duminica pe vremea “mărețului conducător”. Eu la țară nu prindeam nici bulgari nici moldoveni…eram patriot 😀
Șotron nu cred că m-am jucat vreodată… nu mă pricepeam. În schimb ieri m-am dat în balansoar 😀
Alt cuplu comic de pe vremuri era Pat și Patachon, unul scund și unul înalt. Nu erau așa de în vogă precum Chaplin sau Stan și Bran, însă erau și ei comici.
De Fernandel am uitat, ce-i drept. Ziceam de vremea mea, nu vremea părinților. Căci atunci erau la modă Louis de Funes, Bourvil, Fernandel etc.
Acu m-am reapucat să văd seria Fantomas și mă minunez cum naibii dă-mi plăcea când eram mic. Iar de dat în leagăn, nu cred că trebuie să ai o vârstă anume pentru asta, ci un număr maxim de kilograme. tu ești salvat, eu nu, că le stric jucăreaua copiilor.
Copii a se citi cocalarii care stau noaptea pe leagăne, urlă, se înjură, pun manele la telefon, fac un covor de coji de semințe și doze de bere…