Pisicile

Primul lucru pe care vreau să-l spun este că la concursul mâţei Octocat, am câştigat premiul 2.
Adică 100 lei! E al treilea concurs câştigat, primul fiind cel al lui Ovidiu, iar al doilea cel al lui StiliZer.
Mulţumesc frumos mâţei şi organizatorilor.
Apropos de mâţe, mi s-a trasat indirect o sarcină să scriu despre pisicile mele.

Sunt posesor a două pisici, rasă europeană comună. Adică maidaneze, tomberoneze etc.

Prima pisică, pe nume Kittie (de la Trupa Kittie, nicidecum de la englezescul pisicuţă!), am luat-o pentru că aveam nevoie de o pisică.
În 2006 mama a plecat dintre noi. A fost o lovitură grea, peste care am trecut cu greu, după multă vreme.
Eu şi tatăl meu a trebuit să ne ocupăm de casă, să gătim, să spălăm etc., lucruri pe care nu le mai făcusem.
Singura chestie pe care n-am fost în stare s-o facem (nici nu ne-am pus în minte asta), a fost coliva.
La un an de la plecarea mamei, m-am dus la Craiova, îi făcea pomană de un an mătuşa noastră (sora bunicului meu, tatăl mamei mele).

Acolo este casă la curte şi mătusi-mea abia apucase să sape pământul din grădină, şi au ieşit la suprafaţă şoriceii ascunşi în pământul îngheţat.
Chestia e că la plecare, s-a suit un şoricel într-o sacoşă de-a mea.
De la mătuşi-mea nu plec niciodată cu mâna goală, ci încărcat de ouă, lapte, smântână, roşii etc.
Am ajuns acasă, am despachetat totul, şi sacoşa, care avea la fund vreo 2 ziare am lăsat-o în cămară, lăsând pe a doua zi aruncatul ziarelor.
Mă rog, am uitat de sacoşa aia.
După o vreme, tot auzeam zgomote în cămară, apoi am găsit punga de găină şi de mălai roase.
Ne-am prins că e vorba de un şoricel.

Aveam nevoie de o pisică.
L-am întrebat pe un prieten dacă îmi poate împrumuta o pisică pentru vreo câteva zile, explicându-i despre ce e vorba.
A râs, spunându-mi că nu-mi poate împrumuta pisica. Avea 4 şi nu putea să împrumute una.
Dar na, cime mai auzise de pisică împrumut.

Prietenul ăsta al meu, fiind medic veterinar, mi-a făcut în 2 zile legătura cu un domn de la nuş ce fundaţie, care mi-a dat telefonul unei doamne care avea o piscă de donat.

M-am dus la doamnă acasă şi am văzut-o pe pisică.
Doamne, ce frumoasă era. Portocalie, cum îmi place mie. Mătuşa de la Craiova avea un motan portocaliu, care a trăit vreo 12 ani la mătuşă, luat de unhiul de pe stradă.
Se ţinuse motanul după el până au ajuns acasă. L-au strigat în fel şi chip de nume, până au ajuns la numele Jimmy. Atunci a mieunat a răspuns.
Jimmy îi fusese numele şi înainte, nu ştim.
Chestia e că motanul ăsta nu trăgea decât la bărbaţi. La nicio femeie nu stătea să-l mângâie, decât la bărbaţi.
Stăatea în braţe cuminte, ziceai ce-i aia.
Ştiu că era mare crai printre pisicile vecinilor, urmaşi de-ai lui fiind şi acum în viaţă…

De atunci mie mi-au plăcut pisicile portocalii.
Deci vă daţi seama bucuria mea când am văzut-o pe Kittie.
Nu era foarte mică, dar se vedea că e pui.
Era sfioasă cu străinii, deci şi cu mine, dar nu speriată de bombe.
A fost chin până s-o aduc acasă, îşi înfipsese ghearele în mine şi nu mi-a dat drumul până când n-am lăsat-o în apartament.
Doamna de la care a m luat-o mi-a povestit că atunci când fusese pui, cineva o aruncase peste gard în curtea mamei femeii.
Şi ea o crescuse până atunci, dar o dădea deoarece nu putea să aibe grijă de multe animăluţe. Am înţeles că mai avea pisici de dat atunci.
Şi prietenul meu îmi spusese că-mi trebuie pisică, nu motan, pentru a prinde şoricei.
Iată mai jos una dintre primele poze cu Kittie, şi una făcută acum câteva minute.

Data viitoare voi povesti despre cealaltă pisică, TC, un motan alb cu negru, cu o lăbuţă paralizată.

Comments

comments