Românul, suspicios fără măsură?

Am observat ceva îngrijorător. Anume că românul este suspicios când nu trebuie. Am încercat în câteva rânduri să ajut oameni. Chestii uzuale, nu muncă grea, în urma căreia omul să se simtă obligat să paseze o sumă de bani, un cico, o bere la pet sau o masă caldă.

Întâmplările au fost mai multe, însă îmi aduc aminte doar de câteva dintre ele.

1) Mergeam liniștit către casă. În fața mea, un tânăr, cam de același leat, mai înalt, plin de bagaje. Avea 4 pungi, bașca un bax de hârtie igienică. Și mergea omul pe stradă în aceeași direcție de mers cu mine.
– Bună ziua! Vă pot ajuta? îl întreb.
– Nu, nu, mulțumesc!
– Sigur? Merg în aceeași direcție cu dvs.
– Sigur, nu! spuse el mai hotărât.
– Bine, bună ziua.

L-am depășit, merg mai repede de obicei. El a rămas în urmă, chinuindu-se cu pungile alea grele, plus cu baxul incomod de hârtie igienică… Ba, pardon, era de pamperși, nu hârtie. Înțelegeam dacă ar fi fost hârtie igienică, să se fi simțit oarecum aiurea că-i cară altul hârtia, dar așa… Mă rog, am dat din umeri și mi-am văzut de-ale mele.

Altă dată s-a întâmplat ca unei băbuțe să i se rupă sacoșa de la cumpărături și s-o ia voioase la plimbare niște mere. M-am aplecat i le-am cules și i le-am întins. Mi-a mulțumit.

Cu o altă ocazie, chiar ieri, pe ploaia aia, unuia i s-a rupt punga în parcarea de la Lidl. I-au scăpat pe jos câteva cutiuțe, o conservă și-un carton de ouă.
– Băga-mi-aș p… în pungile voastre! A înjurat omul uitându-se către magazin.
– Hai să vă ajut domnule! am pus mâna pe cartonul de ouă și pe câteva cutii.
– Mulțumesc, mulțumesc mult!

Eram la 3 metri de mașina lui. am așezat ouăle în portbagaj, peste alte sacoșe ale omului zicându-i:
– Câteva s-au făcut omletă, însă sunt hrănitoare!
– Se mănâncă ele, cum să nu! mi-a zâmbit. Mulțumesc mult de ajutor.
– Nu aveți de ce!

Cu altă ocazie, mă plimbam în parc, acum câțiva ani. În fața mea un cuplu de tineri și copilul de vreo 5-6 anișori, cu role și cască. Era cam la 20 de metri în fața părinților. Copilul, nefiind foarte învățat cu rolele, s-a împiedicat de asfaltul denivelat (chiar și pe trotuare e harcea-parcea asfaltul) și-a căzut în fața mea. M-am aplecat să-l ridic, începuse să plângă, deoarece se julise la un genunchi, neavând genunchiere.
N-am apucat să-l ridic, deoarece imediat s-au năpustit părinții asupra mea!
– Ia mâna!
– Voiam să-l ajut! m-am scuzat eu oarecum umil.
– Nu e nevoie!

Am plecat de lângă ei, uitându-mă urât. M-au văzut niște oameni și m-au întrebat, zâmbind:
– Ce-a avut ăla, nene?
– Habar n-am… Le-o fi fost teamă că-l mănânc…

Alte ocazii au fost când rămăsese unul cu mașina în pană și trebuia împins (cei care au/ au avut Dacia 1300 știu despre ce vorbesc, de pornea motorul doar într-a doua, împinsă de 2-3 inși). Aici nu am văzut niciodată pe careva să comenteze că n-are nevoie de ajutor. Probabil că s-o gândi că oricum ăia împing mașina până pornește, apoi poate pleca liniștit.

Eram la coadă la poștă, să ridic un colet. În fața mea era un tip care își scosese din borsetă buletinul și avizul. Borseta de mijloc o lăsase cu fermoarul deschis. Și înăuntru avea un teanc de bani. Teanc gros, o sumă importantă.
– Domnule, ați lăsat fermoarul deschis, vă poate fura cineva banii!
– Am uitat de el… Mulțumesc mult!

Într-o zi aveam eu nevoie de ajutor, deoarece ridicasem un TV de la reparat (celebrul Westwood, pe care l-am reparat de vreo 3-4 ori până acum). Eram la jumătate de stație ce casă și mă rupsesem de spinare cu animalul. Și mă întreabă un tinerel, care era la plimbare cu câinele dacă vreau să mă ajute.
– Da, te rog! M-a rupt.
– Nu-i problemă!

Și m-a ajutat omul de-am cărat TV-ul până la intrarea în bloc. Am vrut să-i dau niște bani.
– Nu, cum așa! Nu e nevoie!
– Păi a fost greu, m-ai scos din rahat!
– Nu domnule, mă bucur că v-am putut fi de ajutor! Bună ziua!
– Mulțumesc mult!

Azi, fiind la piață să caut țelină (apropos, am căutat și la Mega Image și la Lidl și la Carefour și la Kaufland – nu au țelină pe nicăieri!), abia am găsit câteva, mai mititele. Și cât mi le alegeam să le pun în plăsuță, o băbuță lângă mine, cumpărase vreo 5-6 feluri de legume. Fiecare în câte o plăsuță mică, renumita pungă de un kil. Și se chinuia să apuce de toate, una i s-a rupt, alta îi scăpase, portofelul căzuse și ăla, ce să mai…

Aveam în buzunar o pungă mare de Lidl și voiam să i-o dau femeii să-și pună toate punguțele în aia, să o poată căra liniștită.
– Nu! Ce să fac cu altă pungă? am zeci acasă! De ce să dau banii pe alta?
– Doamnă, e gratis! Cum să vă cer bani pe ea?
– Lasă că știu eu! Nu-mi trebuie!
– Bine, bună ziua!

Așa am ajuns? Să ne fie teamă că cel care se dă drept bun samaritean să ne ajute la cărat, va fugi cu sacoșa noastră?

O întâmplare comică mi s-a întâmplat anul trecut. Plecasem de acasă, m-am suit în mașină și vorbeam cu Jidanul la telefon, trebuia să ne întâlnim la un pahar de vorbă, o poză, un laptop etc.
Și cum vorbeam eu cu omul la telefon, m-am apropiat de ușă. În fața mea un domn mi-a zis ceva
– Da, cobor la prima! am zis

Ăla tot nu se lăsa, tot voia să-mi zică ceva:
– Da domnule, cobor, n-auzi?
– Nu e de asta, mi-a zis apropiindu-se de mine. Sunteți descheiat la șliț!

Pe vremuri nu exista suspiciunea asta aiurea. Te ajuta omul doar pentru plăcerea de-a te ajuta. Simplul gest că i-a luat vântul pălăria unui bătrân, faptul că ai ridicat un copil sau niște mere de jos. Chestii simple. Nimeni nu urla că n-are nevoie de ajutor. Nimeni nu punea răul înainte, “dacă fuge ăla cu agoniseala mea?”

Stau și mă întreb câți dintre voi ați pățit faze asemănătoare. Dacă aveți, scrieți-le în comentarii.

Comments

comments