Viitorul educației în România

Ca să te apuci de un subiect așa delicat îți trebuie nervi tari, o ditamai ladă de bere (cu lămâie) și multe ore de scris.
Din păcate eu n-am nici o lasă de bere, doar una fără alcool, nu-s deloc liniștit lși calm, enervându-mă imediat din orice.
Dar pot scrie pe tema viitorului educației în România romane întregi.

S-o luăm de la început. Cum a fost în cazul meu prima zi de școală (școala nr 112, București – poate-mi găsesc ceva colegi vechi…)
Aveam un ghiozdan crem închis, de piele, cu un poștaș desenat. Poștașul avea uniformă albastru închis și cânta voios dintr-o goarnă. Astea sunt chestii care mi-au rămas intipărite în minte, chit că s-au întâmplat acum 26 de ani.
Pe mine aveam o cămășuță d-aia pepit, paion negru și uniformă bleumaren. Eram mândru de ghiozdanul pe care-l aveam. Plus că eram printre puținii colegi care aveau stilou chinezesc, nu din ăla românesc, butucănos (lucru ce aveam să-l aflu mai târziu). Aveam Abecedarul în ghiozdan și două caiete. Unul dictando, unul de matematică.
Doamne, așa frică mi-era…
Atâția copii necunoscuți acolo, părinți, bunici, buchete imense de flori, haine de sărbătoare, pionieri, o organizație de toată frumusețea!
De la atâtea emoții, m-a apucat plânsul. Mai ales când am aflat că mama și bunica vor pleca acasă, lăsându-mă cu doamna învățătoare, Micu Maria.
Cine era femeia aia străină? Ce cătau copiii ăia așa mulți acolo? Hai, că e școală, dar de ce pleacă părinții acasă?
Mai departe nu mai țin minte ce s-a întâmplat, știu că-mi revenisem și începuse să-mi placă acolo la școală. Colegi, colege, alergam, era ca la grădiniță, numai că trebuia să stăm în bănci, cuminți.
N-am strălucit la școală. Am luat numai mențiuni, de obicei prima sau a doua mențiune. Ba chiar în clasa a doua am împușcat premiul trei…
Mi-a plăcut faptul că învățam lucruri noi. Era o altă lume acolo. Aveam fel de fel de cărți, vedeam cum arată musca, cum sunt aripile ei, câți ochi are, unde e america aia, uite-i pe amărâții ăia de pe nuș ce insulă. în jur numai apă, fel de fel de chestii.
Și mintea unui copil, fiind ca un burete, prindea repede informațiile.
Au trecut patru ani și s-a produs dezastrul. M-am mutat la altă școală, mai aproape de casă, mutându-ne în 1989. Un an jumătate mă duceam siungur cu metroul două stații.
Apoi din clasa a 5-a totul a luat-o razna. Aveam mai mulți profesori, niciunul nu semăna cu altul, caractere diferite, metode opuse de predare, șamd.
Aceam numai note de 6-7 la majoritatea materiilor. Apoi în clasa a 6-a m-am mutat la altă școală, la 5 minute de mers pe jos. Adică peste drum. în spatele blocului vecin.
Băieții erau răi, luând bătaie aproape zilnic pentru că mi-era frică să mă bat. Nu pentru că mi-o luam, dar mă temeam că cel caftit de mine vine cu frate-su, cu gașca, cu armata…
Notele la învățătură, Dumnezeu cu mila… Numai doi și 3 la chimie, o materie pe care n-am suportat-o niciodată. Aveam o profesoară care numai de predat nu-i ardea. Nu ne făcea experiențele chimice, din lipsă de fonduri cică, în schimb ne pretindea să le știm pe majoritatea. Cică să vedem în carte ce și cum…
Știu că la istorie aveam note mari, 9 și 10 numai. La aia învățam, cu toate că lipseam joia la ora 12. Atunci era Czarne Chmury și trăgeam chiulul ca să văd episodul.

Prin clasa a 6-a începusem să mă descurc și la engleză, eu în clasa a 3-a făcând doar franceza. Când începeau să vorbească în engleză colegii, juram că e germană. Deh, ambele sunt în fond limbi germanice! Jumătate din limba engleză am învățat-o de la Cartoon Network și MTV!
A dat Domnul și s-a terminat și clasa a 8-a și-am dat la liceu. Unde am scris pe foaia de înscriere doar informatică, altceva n-am completat. Deci dacă nu intram, nu cădeam la altă clasă, ci la alt liceu. Ai mei făcuseră eforturi să-mi pună meditatori la matematică și română. La română eram mai bun, țin minte că-n clasa a 4-a am ajuns la olimpiadă la faza pe oraș, dar n-am vrut să mă duc mai departe…
– Bun, și de ce e atât de importantă trecerea în revistă a vieții tale de la școlar la liceean? mă veți întreba.

Pentru că, odată cu trecerea timpului, cum noi copii ne măream, guvernele se schimbau, și avântul și instruirea profesorilor SCĂDEA…
Am observat că și profesorii începeau să mai lipsească câteodată, sau unii deja nu-și mai dădeau silința să ne învețe. Se uitau în treacăt acasă pe ce trebuiau să ne învețe, apoi ne predau fără chef lecția respectivă. Dacă îți venea să-l întrebi mai știu eu ce, îți spunea să cauți în carte, că în viață nu e cineva să-ți dea mură în gură tot ce vrei, ci trebuie să te descurci singur.

Păi, să mă ierte Dumnezeu, cu așa profesori, nu-mi mai trebuia să știi ceva din materia aia… Liceul s-a terminat și ăla, obținând un 6.54 media generală, fiind prin jumătatea care a luat bacul din prima.
Apoi am dat la facultate, unde erau 200 de locuri și din 150 de inși care au dat, au luat 149. Unul n-a avut șansa. Unii ziceau că le avea cu băutura, eu însă cred că era rupt de droguri…
Anul următor am aflat că liceul în care fusesem eu se umpluse de drogați. Ba și-n timpul meu, un coleg de clasă fumase câteva fumuri de marijuana…
Învățătura s-a dus naibii. Cine avea chef de învățat ceva? Eram deja mari, facultate particulară, profesorii lipseau, noi ieșeam la bere sau la cinema… prăpăd.

Pe zi ce trece văd cum scade nivelul de cultură al copiilor noștri. Văd cum scade pregătirea profesorilor. Înțeleg că au salarii mizere, că după 40 de ani de predat vine un mucos cu BMW tunat, că are ta-su bani și că dacă vrea să mai profeseze trebuie să-i dea ăluia note mari și să-i motiveze grămada de absențe. Lucrurile astea se văd.
Nu e numai vina profesorilor și a sistemului. Este și vina noastră ca părinți. Câteodată lăsăm copiii prea libertini. Unii scăpați din mână de tot. Care ne înjură în față și se încuie în camera lor, amenințându-ne că-și taie venele dacă nu-i lăsăm în pace.
Așa sunt tinerii. Și generațiile trecute au avut oi negre, însă se poate observa cu ușurință că pe vremea noastră treburile erau altfel. Mai bune, mai frumoase.
Cu învățământul, am observat că de la fel de fel de cărți scoase de diferite edituri, unele cu cerințele din programă, altrele fără, nivelul s-a dus rău în jos. Nivelul educației vorbesc.
Ba chiar auzisem zilele trecute că vor să adopte toate materialele ca fiind în format PDF.
Dumnezeule, ce trăznaie e asta? PDF-uri la toate materiile? Lăsați-mă că nu-s păduri pentru foi, nu-s păduri pentru că se fură lemnele (cu acordul autorităților), nu pentru că se printează cărți și manuale!
Considerați-mă de modă veche, însă mie îmi place o carte să o răsfoiesc, să-o simt între degete, să-i simt mirosul ăla de carte nouă, sau chiar de carte prăfuită, citită de zeci de oameni înaintea mea…
Totuși, să-i dau o șansă ideii ăsteia și să văd exact despre ce e vorba.

Primul manual “verde” a fost creat de LectiaVerde.ro, iar aici este acel manual digital.

În caz că vă face probleme downloadul (eu cel puțin nu l-am putut da jos, nu mă pricep deloc la Apple store), se poate downloada direct de la ei: link

L-am descărcat și eu ca să văd ce așa mare chestie. Și spre uimirea mea, am rămas plăcut impresionat. Este colorat în primul rând. Foarte colorat. Mie așa-mi plac toate cărțile. Colorate nene. Nu 15 pagini fără desen,  sau fără liniuță de dialog în cazul unui roman. singurul pe care-l accept fără liniuță de dialog într-o droaie de pagini este Erich Maria Remarque. Singurul scriitor care a reușit să mă impresioneze.

Prin urmare, manualul verde a fost chiar mișto închegat. Cu întrebări, cu răspunsuri, colorat, chiar atractiv. Vă dați seama, dacă m-a atras pe mine, om bătrân, cum îi va atrage pe copii? Cartea e chiar foarte interesantă, ne învață despre natură, despre Terra, despre plante, animale, om, oceane, păduril, munți, stratosferă, atmosferă, nori cummulus și fel de fel de alte năzdrăvenii. Și cum acum stăm 20 de ore cu nasul în monitor, e chiar utilă.
plante
Și ca să răspund la întrebarea pusă de BlogalInitiative:

Dacă în următorii ani copiii se vor arăta interesați de cunoaștere, atunci și profesorii își vor face treaba cu mai mult interes, uitând pentru moment de salariul mizer. Bucuria copiilor va fi o mulțumire sufletească mai mare decât orice leafă. Băieții ăștia cu LectiaVerde au făcut un pas important. Rămâne de văzut ce vor decide copiii, dar mai ales profesorii.

Dacă profesorii nu se vor arăta interesați, poate nu se va adopta în școli ideea. Și ar fi păcat. Am ajunge în următorii 20 de ani semianalfabeți. Ar trebui să scăpăm de ideea învechită că orice tehnologie nouă e periculoasă.

Comments

comments

13 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read more:
Cum să slăbim?

De când e omul pe lumea asta (de fapt de când e femeia), una din marile întrebări existenţialiste a fost:...

Fury – printre cele mai bune filme de război!

Pe 24 octombrie a intrat în cinematografele din țară pelicula Fury - Eroi anonimi. Mulțumim pe această cale Freeman Entertainment...

Pescarul de duminică

După ce de nşpe mii de ori Jidanul mi-a promis că mă tot duce la pescuit, mă sună ieri, rămânand...

Close