Amintiri din comunism – Cărămida
Demult, prin anii 70, făceam practică la liceu. Și pe vremea aia nu făceam practica pe calculatoare, tablete, telefoane. Nu nene, strung, pilă, menghină, șuruburi, piulițe, ciocan (și seceră). Alea erau uneltele noastre. Că-ți plăcea sau nu, aia trebuia să facem. De n-am pilit mii de bucăți de metal în formă de ciocane. Nu știu ce se întâmpla cu piesele acelea, ni se spuneau că vor fi transformate în ciocane pentru poporul muncitor.
Sincer să fiu, nu am văzut niciodată la feronerie ciocane făcute de liceeni în practică. Sau or fi fost date spre export, cine știe. Puțin probanil, ce prelucram noi trebuia topit apoi refăcut. Mă rog, se făcea treabă “să se facă“, nu că ar fi avut vreo finalitate practică.
Fiind la liceu, tineri, nici dracu nu avea chef să tragă la pilă de 3 ori pe săptămână. așa că ne făcusem “bisericuțe” cu colegii. Eu lucram cu Andrei și Spânu’. Îi ziceam așa deoarece avea obiceiul de-a se tunde numărul zero din lună în lună. Și ce-mi trece mie prin cap, hai să facem mișto de Spânu’. I-am zis planul lui Andrei și el a acceptat bucuros farsa.
În fiecare oră de practică trebuia să ne prezentăm cu bască și halat de lucru. Niște halate ori albastre, ori maron, atât de inestetice încât te apuca vomitatul imediat cum le vedeai. Probabil de aceea nu avea nimeni ochi să le vadă pe casierele de la Alimentara, Fero-Metal, Aprozar sau orice altă unitate deținută de stat. Aveau cu toții câte un halat din acela tern.
Spânul avea două. Unul îl ținea în geantă tot timpul:
– Să fie acolo, de rezervă, nu știi când îmi trebuie!
Era un halat albastru, dar nu l-am văzut niciodată să-l îmbrace. Venea la fiecare oră de practică îmbrăcat cu cel maro, pe care îl spăla în fiecare sâmbătă maică-sa.
Aveam cu toții genți tovărășesti de vinilin sau piele, dreptunghice, cu 2 buzunare mari în față. Unii aveau o geantă mai mică, din aceea verde, de mască de gaze. Însă majoritatea, printre care și Spânul, aveam gentoi de vinilin.
Și-ntr-o zi, pe când Spânul se dusese până la cabinetul medical (nu mai țin minte de ce), mi-am pus în aplicare planul. Și i-am băgat ăstuia în servietă ceva. Sub halatul de rezervă pe care nu-l scotea niciodată.
Geanta era destul de grea, avea cărți, caiete, halatul, rechizite. Plus ce-i pusesem eu.
Seara, la plecare, ăsta pune mâna pe servietă și zice:
– Bă băieți, sunt foarte obosit văd!
– De ce, Spânule?
– Uite-te și tu, abia pot ține servieta în mână. Ajung acasă și mă culc fără să mai fac ceva azi.
– Bine mă! zic eu, mustăcind alături de Andrei.
Au trecut câteva săptămâni de la pățania asta, până într-o zi, când, la o inspecție, profesoara îl pune pe Spânu’ să arate toare rechizitele pentru ora de matematică. Avea de toate, numai echerul nu… Echer pe care el se jura că-l pusese de cu seară în servietă.
Și se apucă el și scotocește, dă și halatul albastru de-o parte și scoate, în văzul clasei și-n râsul general, de față cu tovarășii inspectori, CĂRĂMIDA pe care i-o plasasem în geantă.
Mi-am amintit de întâmplarea asta deoarece, după vreo 3 săptămâni în care am căutat cheia franceză, am găsit-o în ghiozanul pe care îl car degeaba, zi de zi, la muncă.
