Cine e ăsta?

Vi s-a întâmplat vreodată să vă întâlniți cu cineva pe stradă, să vă salutați, să duceți o discuție d-asta de câteva minute, apoi să vă despărțiți prietenește, FĂRĂ ca măcar să știți cine e acea persoană? Eu am pățit-o de câteva ori.

Prima dată mi-a sunat unul la ușă. Acum vreo 15-17 de ani, existau vânzători ambulanți, care vindeau cămăși din ușă în ușă. Chiar mă dusesem și eu la o firmă d-asta să văd cum merge treaba și după jumătate de zi am fugit mâncând pământul. Și tipul ăsta de-a sunat, era mai tinerel cu vreo 2-3 ani decât mine. Foarte social, foarte cald vorbea. Imediat cum am deschis ușa, el m-a luat prietenește, cu salut, ce mai faci, prostii d-astea. După aceea m-am prins că ăla era un speach bine învățat la firmă. Și-am stat și l-am ascultat ce zicea el acolo, vindea niște servicii, am uitat ce. Ideea e că aveam imperia că mă cunoaște de undeva. Parcă și mie-mi era tipul cunoscut și mă căzneam să-mi aduc aminte de unde-l știu. I-am luat numărul de telefon, cu promisiunea că revin. Nu l-am sunat niciodată.

A doua oară mi s-a întâmplat acum câteva luni, într-un magazin de IT. Mă dusesem să-mi iau niște boxe, deoarece ale mele, vechi de ani buni, o luaseră pe arătură. M-am dus câine surd la vânătoare, am zis ca să-mi iau boxe bune dacă tot le iau, ca să mă țină și astea 10-15 ani. Și acolo, vânzătorul, foarte amabil, m-a luat tot așa prietenește și mi-a explicat despre boxe. Dar parcă îl știam de undeva, el tot ca și cum am fi fost prieteni de ani buni îmi vorbea… După 10 minute, timp în care mi-a explicat despre fiecare pereche de boxe ce-mi făcuse cu ochiul, ce făcea, ce putere, dacă are telecomandă etc., am decis să-mi iau Serioux HT5100C, erau la 330 lei. Acum le găsiți cu reducere de 15% la Emag. Le-am luat pentru că au telecomandă și le pot manevra pe fiecare în parte. După câteva zile am făcut schimb cu tatăl meu, altfel nu scăpam de gura lui, că el nu are 5 boxe și eu mă lăfăi cu 5+1, deși nu folosesc decât două (adevărat).
Ne-am despărțit prieteni, eu și vânzătorul, cu toate că nici acum nu știu de unde-l știam pe om, sau dacă-l cunoșteam cu adevărat.

Încă cea mai comică “întâlnire de gradul III mi s-a întâmplat când aveam vreo 10-12 ani. Eram cu bunicul meu la piață. Și plimbându-ne noi acolo după lubeniță și castraveți (nu prea se făceau în grădină castraveții), îl vede un bătrân:
– Ooo, salutare Neamțule!
– Hai noroc!
– Ce mai faci? Nepoțelul?
Zise ăla arătând către mine.
– Mulțumesc, bine. Da, nepotul. Zi mă “Bună ziua!”
– ‘nă ziua…
– Ce fac copii, nevasta?
– Bine, sănătoși, mulțumesc lui Dumnezeu. Ai tăi?
– Bine, Neamțule, bine.
– Ai ieșit pa pensie?
– Da, acum 3 ani!
– Bine atunci!
– Bine Neamțule, sănătate, numai bine!
– Mulțumesc la fel!

Și pleacă omul în treburile lui.
– Cine era ăla, tataie?
– *zda mă-sii tată, nu știu!

De fiecare dată când aud numele de Mircea, îmi aduc aminte de Piața Mircea din Severin și de întâmplarea asta, petrecută acum 22-25 de ani…

Via
two old men

Comments

comments

No Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.