Brățara tăcută dar care a spus foarte multe

Era o joi ca oricare alta. Genul de zi în care lumea se ceartă aiurea pe grupul de bloc dacă mopul se clătește în chiuvetă sau în lighean și cine a uitat iar (pentru oare a câta oară?) lumina aprinsă la subsol.

Eu simțeam cum rutina ne ștergea încet culorile, parcă spălate cu mopul ăla clătit la ghiuvetă. Sau la lighean? Adriana, nevăstuică-mea proprie și personală, mi-a spus atunci cu o sinceritate blândă, dar tăioasă ca lama de la robotul de bucătărie:
– Nu mai simt fluturași. Simt mai degrabă molii.

Am zâmbit. Dar în suflet, s-a făcut liniște. Liniștea aia care vine când știi că ai pierdut ceva mic, dar prețios – un nasture de la paltonul preferat. Nu era o ceartă. Era mai grav: era uitare. Ne uitaserăm puțin. Între facturi, deadline-uri și eternele “ai luat pâine?” sau „ce mâncăm diseară?”, noi pierduserăm magia.

Așa că, pentru prima dată după mult timp, am vrut să fac ceva. Nu mare. Nu cu artificii, ci sincer. Un gest mic care să spună: „Sunt încă aici. Și tot pe tine te aleg. Nu scapi așa repede de mine”.

Căutarea unui „te iubesc” care nu sună a clișeu

Am început să caut un cadou. Dar nu unul din acelea care bifează o obligație. Nu flori. Le pune în vază, le sărută zilnic și după câteva zile (ba chiar după o lună la cele de câmp), trebuie să le arunce, deoarece se ofilesc. Nici ciocolată – o mănâncă și apoi se simte vinovată. Și nici parfum – că “au schimbat ăia rețeta de parfum și duhnește a lemn de santal“.

Am vrut ceva care să vorbească fără cuvinte. Și atunci am descoperit Anyoli – o bijuterie cu suflet digital, în care poți păstra o amintire, o melodie, un mesaj. O punte între artă și tehnologie, între emoție și metal prețios.

Mi s-a părut fascinant că poți închide o bucățică de viață într-un obiect. Așa că am ales o brățară Anyoli delicată, ca un fir de lumină divină.

În ea am încărcat un video vechi de vreo 7 ani, cu noi doi dansând în bucătărie, pe melodia noastră – Unchained Melody de la Righteous Brothers. Probabil a doua oară când am dansat eu vreodată. Și un mesaj scurt:
– Dacă moliile dansează, înseamnă că încă e lumină caldă.

Un cadou fără pretext

Seara, i-am dăruit brățara. Fără nicio ocazie specială. Fără împachetare, fără fundă, fără vreun discurs gândit, pus la punct, lacrimogen. Nu e genul nostru. Am fost doar noi doi și o clipă care a tăcut frumos.

Ea a atins brățara și a suspinat adânc. A spus că e cel mai frumos cadou pe care l-a primit în ultiuma vreme. Apoi m-a privit suspicios:
– Ai greșit ceva?
– Ți-ai găsit. De când fac eu greșeli, am încercat o bravadă. Am vrut doar să-ți aduc aminte că te iubesc. Că nu ți-am mai arătat-o demult. Meriți și tu să fii din când în când adulată.
– De ce? Mă privește ea cu ochi rotunzi, nedumerită, neîncrezătoare.
– Pentru că împreună formăm un tot unitar. Unul fără altul suntem goi, pierduți.

Atunci a început să plângă de emoție. Și în clipa aceea am înțeles: unele daruri nu repară. Ele ne aduc aminte că iubirea asta nu se pierde cu una, cu două. Doar că e nevoie de un “zvâc” din când în când, ca o stimulare.

Când amintirile devin bijuterii

După acel moment, Adriana a început să mă vadă, din nou, romantic. Așa că am continuat. I-am dăruit un colier Anyoli, în care am pus o înregistrare cu mama ei, strigând-o „Adiță”, așa cum o făcea în copilărie.

A plâns din nou. Dar de data asta, nu de tristețe, ci de recunoștință. Mi-a spus că simte că poartă copilăria la gât, zi de zi, aproape de inimă.

În seara aia, mi-a făcut o surpriză. Mi-a făcut lapte de pasăre. După 12 ani, mi-a refăcut acest desert pe care îl ador. Doar că nu l-am servit prea des. Este foarte “time consuming”. Așa iubește ea – neașteptat, imperfect, dar profund.

Atunci am știut că darurile fără motiv sunt cele care rămân. Pentru că nu vin din obligație, ci din inimă. Nu sunt ambalate în foi frumos colorate pe care le rupi și le arunci după ce le admiri, ci în sinceritate.

Bijuteria care știe să tacă

Ce m-a fascinat la Anyoli e felul în care reușește să îmbine tehnologia cu emoția. E o bijuterie care nu doar se poartă, ci se simte. La fel ca verigheta sau inelul de logodnă. Cei “luați” la popă știu despre ce vorbesc.

În spatele designului fin se ascunde un suflețel digital, capabil să păstreze o amintire vie. O atingi și povestea se deschide – o melodie, o fotografie, un video, un mesaj. Tot ce ai iubit, adunat într-un gest mic, aproape de tine. Nu trebuie să cauți prin foldere sau prin cutii prăfuite uitate pe dulap. E acolo, poate la gât. Pe piele. Lângă inimă.

Pentru cine dăruiești un astfel de gest

Dacă ar fi să aleg din nou, i-aș dărui tot ei cercei Anytoli. De fapt, fie vorba între noi, este cadoul de Crăciun. Iar la atingere îi va reda la ureche eternul:
– Moș Martine, ai luat pâine? Ce papă soțul? 

Magia fără calendar

De atunci, am început iar să cred în darurile fără pretexte. În gesturile simple, născute într-o zi oarecare, dintr-un gând frumos. Un „te iubesc” spus într-o joi valorează mai mult decât o mie de declarații de Valentine’s. Nu că am serba noi așa ceva, dar ca idee. Un „mulțumesc” fără motiv luminează mai tare decât orice cadou de Crăciun. Și o brățară care ascunde o amintire devine un talisman al sufletului.

Adriana poartă brățara în fiecare zi. O atinge din când în când și zâmbește. Zice că moliile au plecat. Că fluturașii s-au întors. Și, de atunci, joia nu mai e o zi oarecare. E ziua noastră. Ziua în care ne-am regăsit.

Anyoli nu e doar o bijuterie. E o punte între trecut și prezent.

E un mod tăcut, dar profund, de a spune: „Îți mulțumesc că exiști.”

Exact cum spunea mai demult Jojo:

Iți mulțumesc că exiști
Atunci când am ochii triști
Căci fără tine nimic nu ar fi
Îți multumesc că îmi dai
Puterea de a trăi
Căci fără tine nimic nu ar fi.

Pentru că, la urma urmei, iubirea adevărată nu are nevoie de o dată în calendar. Are nevoie doar de o inimă care simte. Și probabil de o bijuterie fină, dar fermecată.

Uneori, cele mai mari povești încep într-o zi banală de joi. Iar uneori, iubirea se rescrie nu prin vorbe mari, ci printr-un gest mic, făcut într-o zi oarecare. Gert mic, însă plin de însemătate.

Articol participant la concurs Super Blog – Proba 8 – Anyoli

Comments

comments