Noile aventuri ale lui Ilie Chelie

Ilie nu era băiat rău neapărat. Era însă nemulțumit de sistem. Dacă e să ne comparăm cu zilele noastre, acum 80 de ani băieții o duceau mult mai greu. Femeile nu zic. Însă aici vorbim de “băieții de cartier“. Înmainte să existe Mau Maus și bandele de motocicliști, existau “Băieții după Grant“. Adică cei care locuiau în vecfinătatea podului Grant.

Aici erau la modă Frizeria lui Anghel, cârciuma lui Zincă și taraba Bărbierului, din piață.
– Face bișiniță, zicea Chelie, în privința Bărbierului. El nu se supăra, Vorba lui:
– Bani să iasă.

Citise scrisoarea de la Răduș și-și zise:
– La Hunedoara e de mine, frățioare, Bucureștiul e plin de nea Stelieni.

Se puse călare (la propriu) pe tren și ajunse după 20 de ore la Hunedoara.

Era o dimineață cu ceață groasă, de parcă orașul își ținea respirația înainte să-l cunoască. Furnalele se ridicau negre și uriașe, ca niște balauri obosiți care scuipau fum în loc de foc.
– Aici e viitorul, mă nene, își zise el, bătându-se pe piept. Oțel, industrie, progres! Nu ca la noi, unde progresul era să mai apară o cârciumă nouă sau să se mai mute cineva “de la oraș” în mahala.

Prima zi la combinat îl lovi ca o lopată peste ceafă. Zgomot, căldură, oameni care nu aveau timp nici să înjure cum trebuie.
– Ce e asta mă nene, că de tras la lopată găseam și-n București, își spuse cu năduf.
– Tu ești ăla nou? îl întrebă un maistru cu fața arsă de soare și de nervi.
– Eu, răspunse Ilie, cu un aer important. Am experiență.
– În ce?
– În… adaptare, zise Ilie, după o scurtă pauză.

Maistrul îl privi lung, genul ăla de privire care te cântărește și te declară pierdere înainte să începi. Ilie fu repartizat la o echipă unde nimeni nu vorbea mult, dar toți știau exact cât valorează fiecare secundă. Problema era că Ilie nu știa cât valorează nici măcar el, darămite cu se se mănâncă acolo, munca la furnal. După două ore de “muncă“, deja își făcuse un plan:

1. Să nu moară.
– Am tras de am tușit sânge, frățioare, se plângea unui băiețaș din echipă, Giani Moller.

2. Dacă se poate, să nu transpire prea mult.
– În ritmu’ ăasta putrezește cămașa pe mine, de la atâta udătură

3. Să pară ocupat.
– Bă, Chelie, strigă unul dintre muncitori, ăla cu brațele cât picioarele lui Ilie. Tu de ce stai?
– Nu stau, nene, analizez! răspunse Ilie prompt. Fără analiză nu există progres.

Omul dădu din cap, convins că fie Ilie e deștept, fie e pierdut definitiv. La pauză, Ilie scoase o bucată de pâine și o ceapă, privind în jur ca un general în exil.
– Greu, măi fraților, zise el.
– Greu, dar sigur, răspunse cineva.
– Sigur? întrebă Ilie. Ce e sigur aici?
– Că dacă nu muncești, zbori.

Ilie mestecă încet, gânditor. Pentru prima dată, își dădu seama că viața nu mai era o glumă pe care o putea ocoli. Dar după câteva secunde, își reveni:
– Lasă, mă, că mă descurc eu. Am trecut eu prin altele mai grele.
– Ce anume?
– Eh… detalii, zise Ilie, privind în altă parte.

Și exact atunci, dintr-un furnal izbucni un vuiet adânc, de parcă orașul râdea de el.