Băi, îți fac la mașină, dar ai mănuși?!
Acum vreo lună am zis că trebuie să schimb brațele, capetele de bară și nu știu ce bielete la mașină. Că deh, vrei, nu vrei, tot dai în 3-4 cratere imediat cum ai ieșit din parcare. Și-l sun pe Răducu. Prietenul meu care, printre altele, e și cel mai bun mecanic pe care-l știu.
– Răducule, când ai timp?
– Ce îți trebuie?
– Schimbate prostiile alea la roată, știi tu ce.
– Facem, iau eu piesele, îți dau factura.
– Bun așa!
– Băi, dar fi atent. Îți fac la mașină, dar trebuie să-mi dai mănuși, că data trecută n-ai avut.
– Ce mănuși mă? întreb eu uluit. Ăsta-mi face la mașină și cere… mănuși?
Aveam mănuși, luate expre pentru astfel de ocazii, să bagi mâinile în vaselină, ulei, motor, roți etc. Numai că, după ce-am dat cu spray de frâne pe ele, s-au crăpat și s-au spart. Și-au lăsat în urmă, pe mână, niște reziduri de abia le-am dat jos cu apă, săpun și șmirghel.
Și-a trebuit să-i caut nene mănuși chirurgicale, fine, să poată șurubări, dar și rezistente să nu se rupă, precum cele luate anterior. Așadar, am apelat la prietenii de la Medicale Shop și am luat niște mănuși zdravene, să-i ajungă omului.
M-am dus la el în ziua în care a zis că e acasă. Ajung și zice că trebuie să mergem după piese, că le-a cumpărat deja dar le-a lăsat nu știu unde. Am mers acolo, am luat piesele, după o oră ne-am întors. Am zi că gata, trebuie să se apuce de treabă. Nu nene, stai așa, că trebuie lăsată mașina să se răcească puțin, să nu se ardă de la discurile de frână. Dar să nu se răcească prea mult, că șurubărelile de pe-acolo trebuie să fie firbinți, că s-a dilatat fierul. Și dacă sunt reci, cine le mai desface, Schwarzenegger?
Am stat cuminți lângă mașină, ca doi medici în fața pacientului, doar că pacientul în cauză era un Duster 4×4 și noi n-aveam halate, ci doar două pungi de piese, mănuși, speranțe și… WD-40.
– Deci… cât să așteptăm? zic eu.
– Până e exact cum trebuie, îmi răspunde Răducu, cu aer de profesor universitar. Nici prea caldă, nici prea rece. Ca laptele pentru bebeluși.
Am dat din cap de parcă înțelegeam fizica metalelor la nivel avansat, dar în realitate mă uitam la roți și mă gândeam că dacă mai stăm mult, cresc ciuperci pe ele. Într-un final, Răducu declară solemn:
– Gata. Acum e momentul. Mai stăm așa, atârnache pe lângă taraba asta a ta, sau nu apucăm de treabă?
Scoate trusa de scule. Nu orice trusă, nu. Una din aia de parcă urma să desfacem un satelit, nu o roată. Trusa aia de mă tot îmbia pe mine să o cumpăr acum vreo 5 ani cu 150 lei. Acum nu mi-o vinde nici cu 500 lei, că e “trusa lui bună“. Își pune mănușile alea noi, luate cu atâta grijă, le întinde pe degete, le analizează ca un chirurg înainte de operație și zice:
– Băi… astea-s bune. Nu se compară cu ce-ai avut data trecută. Alea erau pungi de sandviș, nu mănuși. Zici că ți-ai bătut joc de mine cu mizeriile alea.
Începe treaba. Eu, pe lângă el, în rolul foarte important de „ăla care ține lanterna ziua în amiaza mare”.
– Ține și tu lumina aici. Scoate telefonul și dă drumul la lanternă.
– Coane, e ora 14:00…
– Ține, mă, că nu văd bine! Nu mai comenta atât că pierdem vremea de pomană.
Țin, ce naiba să fac. Mă simțeam util, ca un GPS care spune „recalculăm” după ce ai ajuns deja, și te bagă pe undeva prin munți, pe poteci de nici caprele negre nu le știu.
La un moment dat, începe să se enerveze.
– Cine a strâns șuruburile astea, mă?! Ce bătaie de joc frate…
– Nu știu… Ăia dinainte. Ăia din reprezentanță.
– Ăla trebuie bătut. Serios. Cu simț de răspundere a strâns, dar fără pic de omenie! Ce oameni mă nene…
Se chinuie, trage, împinge, înjură, se uită la mine, se scarpină în cap. Eu, între timp, încercam să nu par complet inutil și mai ștergeam câte o piesă cu o cârpă… pe care o murdăream mai tare.
– Dă-mi cheia de 13!
Mă uit la trusă. Erau vreo 200 de chei acolo.
– Care e aia?
– Aia de 13, mă!
– Da, dar toate arată la fel…
– Scrie pe ea!
– Scrie mic…
– DĂ TRUSA ÎNCOACE!
După vreo 20 de minute de luptă cu un singur șurub, îl desface , cu un levier și un ciocan.
– Mama lui. Bă, cine a umblat aici, și-a bătut joc.
Am dat din cap din nou, impresionat. Dacă era sport olimpic, Răducu lua aurul la „desfiletat nervos”. Între timp, mănușile… impecabile. Nici urmă de ruptură. Omul lucra fin, precis, parcă făcea bijuterii, nu schimba bielete și brațe la roata nămolită.
– Băi, să știi că astea chiar sunt bune, zice el. Nu simt nimic prin ele, dar în același timp simt tot. Înțelegi?
– Aaa, zic eu. Nu înțeleg.
– Nici eu, dar sunt bune.
La un moment dat, îmi zice:
– Urcă-te în mașină și trage de volan stânga-dreapta!
Mă urc. Trag.
– Așa?
– Mai tare!
Trag de parcă voiam să-l rup.
– Gata, oprește! Perfect.
Cobor, mândru că am contribuit activ la proces. Cred că fără mine, mașina nu mai mergea niciodată. După vreo trei ore, două pauze de apă și o pauză de „stai să mă gândesc”, termină.
– Gata coane. E altă mașină acum.
M-am uitat la ea. Era… aceeași. Dar am zic că știe el mai bine, că doar e mecanic iscusit. Mă urc, pornesc, ies la o tură. Și ce să vezi… nu mai bătea nimic! Nu mai troncănea, nu mai simțeam fiecare pietricică ca pe o tranșee din război. Mă întorc încântat:
– Băi, chiar e diferență!
– Ți-am zis eu!
Se uită din nou la mănuși, le scoate cu grijă, le întoarce pe dos, le examinează:
– Băi, astea au supraviețuit. Asta înseamnă ceva.
Și atunci mi-am dat seama că, de fapt, toată povestea asta nu era doar despre brațe, capete de bară și bielete. Era despre lucruri aparent mici, dar esențiale. Gen… mănuși bune. Că poți să ai cel mai bun mecanic din lume, dacă îi dai mănuși de doi lei, o să lucreze ca și cum dezamorsează o bombă cu mănuși de bucătărie. Dar dacă are ce-i trebuie… iese artă.
Morala? Nu te zgârci la lucrurile care par neimportante. Că uneori, fix alea fac diferența între „merge și-așa” și „mamă, ce bine merge!”. Și, sincer, după experiența asta, cred că dacă îi mai cer vreodată ceva lui Răducu, nu-l mai întreb când are timp. Îl întreb direct:
– Îți iau mănuși de calitate d-alea bune?
Articol participant la Super Blog – Proba 5
