Sufăr de depresie, “boala secolului”…
Din păcate, sufăr de depresie. De prin 2013-2014. Și an de an am avut aceste “căderi” să le spun. Am ajuns acum vreo 4 ani încât nu am ieșit din casă timp de o lună. Și când am ieșit, evident cu nevastă-mea de mână, tot îmi era frică. Nu știu de la ce. Nu știu să descriu de ce anume îmi era frică, însă aveam o teamă imensă.
Plângeam prin casă și ai mei nu știau ce să-mi facă.
M-am dus la medicul de familie, care mi-a prescris “din burtă” Zoloft.
Mă, ce să zic, pastila minune. Gândurile negre au dispărut, teama a dispărut și ea, eram bine merci. Zâmbeam, îmi plăcea viața. Al naibii Zoloft, ziceai că am tras niște linii de cocaină. Mi-a mers bine o săptămână, două, cât aveam pastilele alea de Zoloft. Apoi, când s-au terminat, îmi trebuiau altele. Și astea nu se dau pe ochi frumoși, fără rețetă.
Medicul de familie mi-a dat bilet de trimitere la psihiatru, nu o rețetă nouă. Și așa am ajuns la psihiatru. Care n-a ținut cont de ce i-am zis, că mi-a mers cu Zoloft. Și m-a dracu știe ce pastile, vreo 3. Care m-au făcut legumă. Stăteam și priveam în gol, incapabil să gândesc. Și-mi curgeau bale din gură.
După o săptămână, am căzut de acord cu nevastă-mea și taică-meu să arunc pastilele alea, că ajungeam legumă de tot.
M-am dus la alt psihiatru. Care a zis că la mine merge bine Cipralex și Xanax, nu Zoloft și altele. am zis că o ști ea ce-o ști. Și am ținut cura aia de Cipralex și Xanax cam jumătate de an. Și când m-am dus iar la psihiatră, la același cabinet, aia plecase. Și-n locul ei venise o tinerică. O doctoriță excelentă, de ce să mint. Care empatiza cu pacientul.
A zis că aia dinainte nu era pe treaba ei să mă țină atâta timp pe Xanax. Și mi-a scos Xanaxul de tot, păstrând Cipralexul. Și mi-a zis să ies afară, în parc, să fac mișcare, să mă bucur de viață.
Na, sfaturi de astea ți le dă roce om cu scaun la cap.
A mai trecut timpul, cu bune, cu rele. Depresia mi-a trecut, pe nesimțite. Ultima dată m-am dus la psihiatru acum un an jumate. Și doamna doctor a zis că se mută și ea cu cabinetul, undeva în Drumul Taberei, mai aproape de casa ei.
Am sunat la cabinet după ă lună, să-mi iau rețeta de Cipralex. Nu am reușit să dau de ăia care veneau după amiază, tura doctorilor la care fusesem. Am sunat de vreo 3 ori, în decurs de o lună, și tot pe lângă sunam. Ba sunt în concediu, ba sună a doua zi după amiază, ba trebuia să suni după amiază etc.
Și atunci am zis pe românește că-mi bag pula-n ei. Și mi s-a rupt de alt psihiatru.
Cipralexul se terminase demult, dar eu eram bine. A murit și taică-meu între timp și nu m-a luat depresia. deci, totul bine.
Până ieri. Când abia aștepram să treacă ziua, să vină și vinerei, să treacă și vineri și să vină weekendul. Și dintr-o dată m-a luat. Nu știu de la ce anume, probabil că trebuia să mă duc la dentist, efectiv n-am idee. Și m-a pălit rău de tot.
De abia m-am ținut o oră jumate să se termine programul fără să izbucnesc în plâns. Apoi încă jumate de oră de condus către casă. Unde a trebuit să fiu extrem de atent la orice mașină și orice pieton, să nu se întâmple ceva. Nevastă-mea m-a liniștit pe cât a putut. Pe seară nu mai aveam nimic. Mi-a revenit cheful de viațșă, de lume, de natură, de călătorii, de tehnologie, de de toate.
Azi totul a mers bine la muncă. Și, la fel ca ieri, pe la 4 jumate iar m-a luat. Dar mai puțin ca ieri. Într-o oră mi-a trecut. Acum mi-e bine, drept dovadă am scris acest text. ceea ce, dacă e cazul s-o spun, mai rar cu scrisul la mine de ceva ani. Din cauza acestei boli a secolului. că și se ia de orice. Nu am răbdare nici să văd un film cap coadă. Nici să scriu, nici să mă jos, nici să dorm. Și am observat ca, aproape de fiecare data, când sunt depresiv si cumpăr ceva, îmi trece, cel puțin pe moment. Acum mi-am luat memorie ram.
Îmi vine să fac multe, mă apuc și-n 10 minute îmi dispare orice chef. Mă apuc de altceva și după jumătate de oră mâ gândesc la ce dracu m-am gândit să mă apuc de treaba aia.
Acum mi-a venit chef să scriu. Nu că o să reîncep să scriu ca pe vremuri, dar măcar să fiu mai activ. Altfel, tâmpesc de tot.
