Amintiri din comunism – capul spart
În 1989 am reușit să-mi sparg capul. Nu craniul, dar am spart 2 vase de sânge de-am sângerat ca un porc la mine în cameră, în sufragerie, pe hol și-n bucătărie.
Într-o seară mă uitam la mine în cameră la Winnetou. Aveam un TV mic sport, și așa mă puteam uita liniștit când era ceva important de văzut (vreun desen sau vreun film), în timp ce-n sufragerie era meci sau Sclava Isaura.
De obicei știam cam pe ce ore se dau filme sau seriale. Mă uitam pe bulgari la Benji, Zax & the Alien Prince, că-mi plăcea de roboțelul ala zburător, avea o moacă simpatică. Pentru un copil de până în 10 ani, în vremurile alea, era ceva wow.
Și, revenind la Winnetou. Era într-o seară, parcă duminică. Maică-mea era pe la bucătărie, făcea niște cartofi prăjiți, taică-meu se uita la ceva meci și eu mă uitam cu ochii cât cepele la indianul ăla. Și era o secvență în film, unde Winnetou, cu mâinile legate la spate, fuge să se salveze și ajunge la marginea unei prăpăstii. Ăia răi veneau după el să-l împuște și Winnetou al nostru se aruncă în prăastie, în apa de la poalele muntelui, pe spate, cu capul în jos. Făcea să-l vezi.
Eu, copil fiind, săream în pat, să-l imit. Sar o dată, sar de 2 ori, sar de 3 ori. A patra oară mi-a ieșit o săritură așa de frumoasă… Însă aterizarea n-a ieșit cum trebuie, și-am dat cu moalele capului de tăblia padului, că aveam pat cu ladă din aia în care bagi plăpumi, perne, pături, cearșafuri (o am și azi – e foarte utilă).
Și a început să-mi curgă sânge. Dar rău de tot. Am pus mâna la cap, sângele șiroaie pe mine, m-am dus la mama în bucătărie, trecând prin sufragerie, unde taică-meu sărise ca ars când m-a văzut în halul ăla. M-am dus la mama și i-am zis:
– Mami, mi-am spart capu’.
S-a uitat maică-mea la mine, și când m-a văzut așa cum eram a început să urle. M-a luat în brațe, și cum era îmbrăcată, cu niște pantaloni scurți, un maieu lălâi de-al lui tata (era vară), a rupt-o pe scări de la etajul 1 la etajul 10, unde aveam o vecină asistentă medicală. Taică-meu după noi, pe scări. Casa lăsată deschisă, TV-urile mergeau, cartofii erau în tigaia aprinsă pe foc, ce să mai.
Nu am plâns, nu mă durea. Însă curgea sângele ca la robinet. Ajungem la Cornelușa, vecina asistentă, se ia și aia cu mâinile de cap, scoate trusa, scoate iod, îmi dă pe cap și atunci am început să urlu, de usturime.
Ce se întâmplase?
În săritura aia aproape perfectă, aterizasem fix unde aveam 2 vase de sânge pe cap una peste alta, în formă de X. Și le secționasem pe amândouă. Nimic grav, doar că era o cantitate de sânge considerabilă. Adică vreo 300 de ml să zic. M-a doftoricit, mi-a dat cu niște prafuri în cap, și m-a pansat. De la usturimea aia, de la prafuri, de la iod, atunci ma apucase plânsul zdravăn de tot. Am stat cu pansamentul ăla pe cam vreo 3 zile. A doua zi, luni, nu m-am dus la școală, eram grav rănit…
După alea 3 zile eram ca nou. Dar de atunci n-am mai sărit în pat. Cel puțin un an.
