Angajați din ce în ce mai nesimțiți

De multă vreme am observat cum “merg” treburile pe piața muncii. Salarii mici, tineri care nu vor să muncească. Că e mai bine să stea cu burta la soare să se uite la TV sau pe telefon, decât să muncească. “Păi are tata și mama bani“. Era unul pe la 30 și ceva de ani, însurat și cu copil mic. Că e mai bine să stea să-i dea părinții bani de suc și țigări decât să fie casier la Mega pe 12 milioane.

Pe de-o parte, da, 12 milioane e un rahat de salariu. Nu-ți ajunge de nimic. Acum minimul pe economie a crecut la vre 1770 lei. Câte poți face cu banii ăștia… Nici nu i-ai primit și deja s-au consumat.

Pe de altă parte, tinerii care nu au deloc experiență în câmpul muncii, în niciun domeniu, vor salarii de la 1000 de euro în sus. M-am uitat pe piața locurilor de muncă. Și ce să vezi? Sunt locuri de muncă destule, pentru oricine.

Primul meu job cu carte de muncă a fost la editură de carte. Băiatul bun la toate. DTP, grafician, corector, traducător etc. Și când era nevoie să trimitem multe cărți, eram și la ambalare. Luam cutii ambalaje și făceam colete. Nu-ți trebuie facultate să faci treaba asta. Să pui diferite chestii în cutii de carton, apoi să le lipești cu scoci.

Sunt locuri de muncă deci. Cu salarii acceptabile. Bine, nu 1000 de euro cum visează unii, dar pe la 600-700 euro sunt. Plus alte beneficii, bonusuri, tichete de masă etc.

Ei bine, cu toate astea, tinerii nu se înghesuie să muncească. Și când îi vezi undeva muncind, sunt atât de indolenți încât îți vine să-i strângi de gât.

Acum câteva zile m-am dus la un Mega. Să iau niște fructe. Adică articole cântăribile. Mă pun la o casă de tip self-scan, având doar 2-3 produse. Primul articol merge să-l cântăresc, la al doilea mi-a dat eroare. L-am luat de pe cântar, eroare cu “puneți articolul înapoi pe cântarul de securitate“. Îl pun înapoi, eroare nu știu de care, cu mesajul “un supervizor va veni imediat“.

Și-a venit supervizoarea nene. O tipă pe la 30-35 de ani, care… mânca semințe. Ca pe stadion. Dintr-un pumn lua semințe, în celălalt pumn le scuipa. A pus cardul ei acolo în aparat, l-a deblocat, cică rescanați. nu mergea.
– A, stați, zice ea, scuipând câteva semințe îm pumn, am uitat să iau mastercardul din aparat.

Îl ia, mai bagă niște semințe. Eu mi-am terminat de scanat produsele, am plătit și-am plecat. Nici bună ziua nu i-am dat.

Mă, înțeleg, ți-e foame. Ai pauză de masă. Ți-ai rupt din timpul liber al tău să vii să ajuți un client. Dar nu-mi veni scuipând semințe. Putea să aibă un sanviș, un croissant, un baton de ciocolată, nu m-ar fi deranjat. Sau alune. Dar nu semințe. Adică gestul ăla de-a scuipa mâncarea din gură mi se pare nelalocul lui. Nu îl accept nici pe stadion (nu că m-aș duce eu pe stadioane). Darămite când interacționezi în mod direct cu clientul…

A, dacă încerci să-ți vinzi marfa, ești producător de semințe de floarea soarelui și-mi arăți că “uite domne ce bune sunt, eu mănânc 2 kile pe zi“, înțeleg. Dar doar în cazul ăsta.

Vineri mă duc la o firmă de telefonie mobilă. Să renunțla abonamentul pe care nu-l mai folosesc. Și atunci când mă duc în munți, pun 2-3 euro pe cartelă și gata. Intru ]n showroom, stau la coadă.

Vreo 3 oameni la ghișee. Și doi dintre ei termină cu câte un client și hai la pauză. Mai rămân 3 la ghișee. Mă duc la unul și-i zic ce vreau.
– A, păi aici doar pentru plată. Dacă nu faceți vreo plată, nu vă pot ajuta. Stați la colega! îmi zice el cu ochii în telefonul pe care-l mânuia cu dexteritate

Stau la colega la coadă, timp în care el pleacă de la ghișeul special pentru plata facturilor și se duce la altul. Acolo le explică unora (tot cu nasul în telefon) că n-are cum să-i ajute. De ce, nu știu. “Nu la noi, sunați la sediu, colegii știu“, d-astea.

Vine rândul meu. Mă duc la el:
– E, acum la ghișeul ăsta pot închide abonamentul?
– Da, da. Buletinul.

Îi dau buletinul, tastează cu o mână pe tastatură, cu cealaltă stând pe telefon.

– Gata! declară el satisfăcut, de parcă abia găsise formula pentru apa caldă.
– Gata? Acum numărul e pe cartelă? întreb eu.
– A, nuuuu. am preluat cererea dvs. Or să vă sune colegii zilele următoare.
– Pentru ce?
– Să vorbiți cu ei!
– Despre ce naiba să vorbesc?
– Păi să vă schimbe ei abonamentul în cartelă prepay.
– Păi nu era mai simplu să sun direct la ei să le specific faptul că vreau să renunț la abonament?
– Nu, trebuia să veniți la un punct “insert firmă de telefonie“

Am plecat. El era în continuare pe telefon, naiba știe ce făcea.

Cam asta cu tinerii care vor să muncească, dar nu prea.
– E chirie de plătit, e net, telefon, da’ la banii ăștia mai dă-i dracu’ pe clienți, că nu trebuie să-i tratez cu respect.

Comments

comments