Aventuri din comunism – miniul de plumb
Întâmplarea următoare s-a petrecut în vara anului 1988. Cei care ați prins anii 80-90, precis cunoașteți celebra “glumă” cu pietroaie băgate într-o minge de fotbal, “uitată” chiar în fața unui bătător de covoare. Nu eșistă bărbat sau copil să nu vadă mingea în fața porții și să nu șuteze cu sete în ea, pentru un gol inutil pe care, probabil, de cele mai multe ori, nu-l vede nimeni.
E instinctiv să dai cu șutul în minge. La fel cu “bro test“-ul, Unde ți se pun niște unelte la dispoziție și, instincitv, majoritatea bărbaților le testează.
Așa și cu mingea de fotbal. Șutezi în ea apoi blestemi 3 zile, că ți-ai belit bunătate de picior (de cele mai multe ori, dreptul).
Eu habar n-aveam de prostia asta. Noi, copiii ne jucam frumos, nu făceam “glume” cretine care puteau aduce pe cineva la camera de gardă cu piciorul rupt. Fiind la Severin (doar era vacanța de vară), mă jucam afară cu ceilalți copiii. Ceasul, Rațele și vânătorii, elicopterul (cine avea jucărie din asta era smecher), precum și fel de fel de jocuri ale copilăriei. Hoții și vardiștii, pac-pac, de-a v-ați ascunselea etc.
Mingea cu pietroaie era “opera” celor mai mari, de 18-25 de ani.
Într-o dimineață ieșisem mai devreme la joacă. De obicei, în fiecare zi de vacanță mă trezeam repede, pa la 7 eram în picioare, nu cumva să pierd timp prețios din ziua aia. Îmi pusesem în gând să iau o înghețată de la toneta din colț, apoi să mă văd cu ceilalți copii să vedem cum ne pretrecem timpul.
Fiind vară, pe la 8 dimineața, cam pustiu pe străzi. Mă duc către toneta de înghețată și ce văd eu în fața bătătorului de covoare? O minge de fotbal din aia “smecheră“, de piele. Și ce creți că am făcut? Am luat mingea în brațe? Ei ași, i-am dat un șut cât am putut de tare. Și m-am rostogolit pe pământ urlând și blestemând din toți rărunchii.
Au ieșit babele alea de la parter, alea care le vezi într-una pe băncile din fața blocului, de știu cine intră, cine iede din bloc, alea pe care Doamne ferește să nu le dai “săru’mâna” că-ți ies vorbe în cartie că esti nesimțit. Mai ies niște copii, iese vară-mea, buimacă de somn. să vadă de are “prințul de roade-boabe” de urlă ca sceleratul.
Nimeni nu știa cine pusese mingea acolo, ori seara ori noaptea. Dar am aflat după 2 zile. Ne-a spus un vecin că unu’ de la scara 3 nu are toate țiglele pe casă și mai face “glume” de astea. Una din glumele pe care încă le făcea (deși avea 32 de ani), era să pună vaselină pe bara scărilor, sau pastă de dinți pe clanțe. Sau gumă de mestecat în gaura cheii, să nu poți intra în casă. Miliția știa că nu-i citov la cap, dar nu-i făcea nimic. Nu avea o problemă musai la cap, doar că avea glume de căcat în program.
Ce puteam să-i facem? Nu aveam probe, eu nu aveam nimic rupt, doar eram zgâriat la genunchi. Și ce copil nu era zgâriat pe genunchi atunci? Ăla plăpând care nu ieșea din casă și ne privea de la geam, atât.
Dar “cloceam o răzbunare“. Nu știam ce să-i fac ăstuia să-l învăț minte. Punga de hârtie cu căcat la ușă, apoi dată foc. Să suni la ușă și ăla să iasă, să vadă foc și să se umple de căcat pe papuci? Mergea, însă îmi era frică. Ăla stătea la etajul 4, nu aveam timp să fug pe scări fără să mă vadă ăla, sau vreun vecin care-l auzea urlând că e foc. Și blocul nu avea ieșire prin spate, doar prin față, deci clar mă vedea careva. Că nu eram la scara mea. Era posibilitatea de-a urca pe bloc, însă era lacăt acolo pus, să nu se ducă vreun copil care visează că poate zbura…
Și mi-a spus un vecin mai hâtru din fire ce să fac. Ăla avea o Dacia 1300, de care era foarte mândru. Un alb nu știu ce număr, puțin cremă așa, pe care o spăla în fața blocului în fiecare duminică. Cobora cu 2 găleți de apă, cu un burete și cu niște șampon de urzică și spăla mașina. Ca să-l lovesc unde-l doare, trebuia să-i fac ceva la mașină. Cuie la roți? Prea banal, se făceau d-astea zilnic. Să-i luăm mașina de acolo s-o parcăm vreo 2-3 străzi mai încolo? Era o idee, că Daciile se deschideau cu orice șurubelniță, însă până desfăceam noi, copiii mașina ăluia, până împingeam la ea, era cale lungă. Ne vedea și careva și intram în cine știe ce belele.
Și mi-a zis ăla să iau un borcan de miniu de plumb de la Fero-metal. Ăla e un anticoroziv puternic pentru fier. Și pe care îl putea cumpăra oricine. Pe vremea aia, copil fiind, intrai în tutungerie și luai țigări. Și m-am dus, am luat un borcan mai măricel și în drum spre casă, i-am pus borcanul cu capul în jos pe plafon. Eram mai înăltuț și ajungeam pe capota mașinii, cu chiu cu vai.
I-am pus ăluia borcanul și am plecat ușurel, fără să trezesc suspiciuni. Dacă fugeam, mă vedea careva, din 4 scări câte avea blocul, se mai uita careva pe geam. Așa că merge un copil pe stradă, nimic suspect. Toată treaba a durat câteva secunde, să zicem vreo 10. Am desfăcut borcanul, l-am întors repede, l-am pus pe capotă și am plecat.
Ideea cu miniul ăla de plumb e că nu puteai să-l iei pur și simplu. Imediat cum îl ridicai, intra aer în borcan și dispărea efectul de vacuum. Se scurgea ăla din borcan și-i făcea mașina portocalie, că așa era culoarea nenorocirii ăleia. Era exact ca pisica lui Schrodinger. Sau cu farfuriile din poză. Sunt sparte sau nu? Lăsat dulapul închis, nu sunt sparte. Odată deschis, de vor sparge.
Nimeni nu a știut mult timp cine-i pusese ăluia miniul de plumb pe mașină. Vreo 2 zile a stat borcanul pe mașină, cu ăla blestemând lângă el. Dacă-l lua, își făcea toată mașina de comandă.
Până la urmă a reușit să-l ia de acolo, cu ceva chinuială. S-a dus la unul de i-a dat o gaură în fundul borcanului, apoi a luat vopseaua de acolo. Nu știu cum, cum i l-a “supt” de acolo, însă l-a rezolvat. Rîmăsese o urmă portocalie pe plafonul mașinii, perfect rotundă, cum era botul borcanului, dar nu se împrăștiase pe toată mașina. A durat ceva până a scăpat și de pata aia, a dat o mână de vopea peste ea, dar l-a costat ceva toată tărășenia.
După faza asta s-a mai cumpătat cu glumele proaste. A aflat cine i-a făcut bucata aia după vreo 10-11 ani. I-am spus-o chiar eu. A râs și am băut o bere împreună. Una dintre primele beri pe care le-am băut, sincer să fiu.
