Naufragii şi repere în vremea Coronei – Partea I

De pe urma acestei situaţii neprevăzute şi devastatoare, am înţeles că oamenii buni, vor deveni şi mai buni, în vreme ce oamenii răi se vor înrăii şi mai tare. În ţara asta – ca în toată lumea, de altfel – convieţuiesc laolaltă oameni vrednici şi nevrednici, chibzuiţi şi nesăbuiţi, părtinitori şi indiferenţi, recunoscători şi lacomi. În ciuda sau probabil în virtutea acestei stări de fapt, creştinii continuă să se roage, omul de rând să-şi onoreze datoria de cetăţean cuminte şi să-şi facă provizii, vânzătorii să furnizeze necesarul de alimente, medicii să slujească şi să se sacrifice eroic, reporterii să braveze ori (in extremis) să exagereze, băncile să adauge dobândă la dobândă, armata şi poliţia să urmeze ordinele, deputaţii să se arate indignaţi că sunt “deranjaţi” în vederea aprobării sau abrogării unei anumite legi, iar la coadă de tot, ocârmuitorii nu prididesc să eşueze lamentabil (cu intenţie sau din lipsă de pricepere?!) în fiecare iniţiativă a lor înspre binele poporului.

Adepţii teoriei conspiraţiei ne împărtăşesc adevăruri tulburătoare, mistuiţi (precum îi ştim) de un extaz frenetic; caricaturile aleşilor noştri politicieni moşmondesc “pe pipăite” în căutarea unor soluţii funcţionale sau a unor resurse justificabile; speculanţii şi geambaşii născocesc noi oportunităţi de a înşela buna credinţă a cetăţenilor; panicarzii şi disperaţii sunt asaltaţi de revolta măruntaielor, a maţelor dilatate şi, drept urmare, dau iama în rafturile cu hârtie igienică; şcolarii şi liceenii se plâng ocazional că “le pică netu” şi nu pot participa la cursurile on-line; directorii instituţiilor publice strâng din buci să nu le scape – Doamne fereşte! – vreun pârţ înmiresmat sau vreun rahat diluat şi-şi încleştează fălcile să nu scape vreo inepţie inerentă ori, dimpotrivă, cine ştie ce justificare inteligibilă asupra situaţiei nefavorabile. Dezastrul este, fără doar şi poate, de netăgăduit.

Avem toate motivele să ne îngrijorăm, dar dacă sistemul medical va claca într-un fel sau altul, dacă restricţiile se vor înăspri şi mai straşnic, dacă obedienţa va atinge limita suportabilului, dacă… şi-atâţia dacă… sincer mă înspăimânt la gândul a ceea ce s-ar putea întâmpla pe mai departe. Indignări, acuzaţii, reproşuri, revolte, depresii, dezertări, demisii – da, toate sunt fireşti. Nu-i de mirare că până şi vocabularul limbii române s-a îmbogăţit odată cu apariţia unor cuvinte adaptate ad-hoc: contacţi, interneţi, izolete, comorbidităţi şi altele. Asaltul emoţional este, de asemenea, implacabil. Auzim de pretutindeni sau citim peste tot: iniţiative umanitare, mărturii disperate, confesiuni compromiţătoare, ordonanţe de urgenţă, apeluri la obedienţă, sesiuni virtuale de rugăciune în grup, sfaturi şi recomandări din partea experţilor, îndemnuri de la celebrităţi şi personalităţi de vază etc. 

Totuşi, durerea mea – şi-mi place să cred că a multora dintre dumneavoastră – este cu totul alta. Lipsa de maturitate şi proasta educaţie a unei naţiuni întregi (da, nu vă fie cu supărare, distinşi cititori, dar e posibil ca dumneavoastră înşivă să aveţi – ca şi mine – anumite lacune), iată!, se fac resimţite asupra fiecărui individ în parte. Asta, fiindcă mă feresc să generalizez acest aspect atât de delicat, specific fiecărei conştiinţe sau entităţi care se autodefineşte gânditoare. Canalele media – racordate “pe surse” – ne asaltează cu expresii îngrijorătoare şi (consider eu) adeseori revoltătoare: breaking news (laitmotivul ultimelor săptămâni), cifre catastrofale (corect s-ar spune numere, nu cifre), informaţii de ultimă oră, anunţuri cruciale, veşti alarmante, cazuri extreme, recorduri la decese şi contaminaţi, situaţii de urgenţă, virusul ucigaş, iadul de la spital, pandemie mondială, isterie generală, şedinţe cu uşile închise, vom evalua şi vom analiza, vom lua măsuri, vă promitem, facem previziuni… ce mai, o nebunie întreagă de rejecţii orale menite să se răspândească şi să ne destabilizeze fără drept de apel.

O viitură irezistibilă căreia nu prea avem şanse să-i supravieţuim şi să rămânem, în acelaşi timp, întregi la minte. Mă întreb dacă auzind mereu “nu daţi mâna unii cu alţii“, “nu vă îmbrăţişaţi“, “nu vă pupaţi” şi alegem să păstrăm smeriţi distanţa nu vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, să ne privim cu suspiciune, cu ranchiună şi, în final, să ne dispreţuim. Ce am observat cu amărăciune este că oamenii care se intersectează inevitabil prin magazine sau pe stradă se privesc cu oarecare teamă, iar cunoscuţii se salută cu reţinere. Pietonii de sex masculin, în cazul în care aceştia se cunosc, se încotesc prieteneşte unul pe celălalt (nu, nu ca nişte coate goale, doar nu credeaţi asta?!), iar femeile familiare una cu cealaltă îşi zâmbesc cu îngăduinţă (că doar nu şi-or fi strepezind dinţii a rânjet) pe sub măştile ce le acoperă gura şi vârful nasului. E ca şi cum ni s-ar repeta la nesfârşit: distanţaţi-vă, ignoraţi-vă, invidiaţi-vă, urâţi-vă. Chiar aşa, dragi concetăţeni?! Ne pierdem ori ne vindem omenia până trece pandemia? Asta alegem să facem?! Credem că o vom recupera mai târziu, când vom ieşi din nou în lume?! Da, e important să stăm în casă, oricâte neajunsuri şi repercusiuni socotim că ne dau peste cap vechile tabieturi. De aici, până la ce urmează să vă mărturisesc în continuare, nu-i nici măcar un pas. 

Găsesc redundant, dar imperios necesar, să vă reamintesc că s-au umplut “interneţii” de o cohortă întreagă de isteţi şi de viteji, de gură spartă care suflă cu năduf în trâmbiţele reţelelor sociale, precum şi de marii patrioţi care înjură ori blestemă ţara asta a noastră, aşa cum o fi ea, păcătoasă şi frumoasă în aceeaşi măsură. Şi, da, mesajele lor adună laolaltă sute şi mii de aprecieri, comentarii de susţinere şi de asentiment, distribuiri, evidenţieri, promovări. Asta în timp ce gesturile de solidaritate şi empatie exprimate cu îngrijire, cu bun simţ şi dreaptă credinţă, abia reuşesc să întrunească douăzeci-treizeci de aprecieri. Se adeveresc, aşadar, rândurile menţionate mai sus, cum că ne lipseşte educaţia, dar şi demnitatea, bunăvoinţa, cuviinţa, respectul. Oare ne vom fi iubit cu adevărat cândva, dacă, iată!, astăzi am ajuns să ne scoatem ochii unul altuia?

Nu, nu trebuie să daţi un răspuns. Era doar o întrebare retorică. Ce mai tura-vura, suntem o adunătură de barbari cu vorba tăioasă, ce-i drept cam din topor, cu muşchiul bine antrenat şi mereu încordat, dar când vine vorba să ne purtăm ori, barem, să vorbim civilizat o cam dăm în bară. Ştim, prea bine o ştim, că ai noştri fruntaşi conducători sunt de toată groaza şi că nu le pasă prea mult nici de patrie, nici de popor, dar nu e un motiv – şi cu atât mai mult nu acum – să ne răţoim prin megafonul interneţilor, într-o avalanşă de sudalme şi mărturii cu privire la micimea inimii lor şi îngustimea minţii de care se fac ei singuri vinovaţi. Altminteri riscăm să ne facem un autoportret fidel vremurilor ce le trăim.

Am convingerea că nimic din ce “v-am spus” aici nu este ceva nou. Mulţi dintre dumneavoastră vor fi având, nu în puţine cazuri, mult mai multe lucruri de “aşternut pe hârtie“. Prin urmare, vă conjur să luaţi pixul în mână ori să vă aşezaţi degetele pe tastatură şi să scrieţi, voi înşivă, frământările şi frustrările care vă macină. Destăinuiţi-vă cu onestitate, fără ascunzişuri, fără prejudecăţi şi dacă propriile rânduri vi se vor părea nedemne de a fi postate sau arătate cuiva, fiţi împăcaţi: n-aveţi faţă de nimeni nici o obligaţie. Şi atunci (cum s-ar spune – prin urmare), de ce vaţi mai pierde timpul şi v-aţi irosi energia cu atare îndeletnicire, atâta vreme cât aproape nimeni n-o să citească pe dea-ntregul litania postată (să zicem) pe Facebook, iar Like-urile pe care le-ar putea aduna – presupun – nu vor depăşi o duzină, maxim două de admiratori?

Motivul, deşi (îmi place să cred că) mulţi dintre dumneavoastră l-aţi dedus deja, este simplu: o faceţi în scop profilactic sau (şi mai bine) ca un proces cathartic. În încheiere, e vital să înţelegem că nu este vorba despre care pe care (calcă în picioare), ci despre cine pe cine (susţine cum se cuvine). E timpul să fim şi mai îngăduitori, şi mai răbdători unii cu alţii, să fim solidari, binevoitori şi de bună credinţă. Dacă alegem să ne fluturăm bărbăţia şi să ne-o batem de obrazul celorlalţi ori să le-o îndesăm pe gât, nu ne vom face rău doar nouă înşine, ci mai cu seamă acelora care ne-au iubit şi ne-au preţuit. Invoc aşadar nobleţea fiecărui spirit să-şi păstreze şi să nu-şi păteze onoarea, împroşcând în stânga şi în dreapta cu invective grosolane, instigând la furie şi dezgust.

Să nu hrănim câinele cel negru din noi şi astfel să-l trădăm, să-l osândim la nefiinţă pe cel alb. Dacă nu puteţi sau nu doriţi să fiţi un creator de nemurire, nu vă transformaţi într-un instigator ori (şi mai rău) într-un distrugător de omenire.

Alexandru Adrian Ardelean

Comments

comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Read more:
Există sucuri pentru diabetici?

Întrebarea poate părea oarecum stupidă. Cum să nu existe sucuri pentru diabetici? E plin de Cola Zero, de Pepsi Max...

RADIOUL NATIONAL LA 90 DE ANI! …

Peste exact 10, primul radiou din Romania-si va serba centenarul! Pana atunci insa, propun sa adresam acestei institutii nationale cuvenitele...

ContakShop ofera cele mai bune accesorii pentru Samsung S10

Cum nu trece an fara sa schimb telefonul, si de data aceasta imi voi cumpara unul nou. Anul acesta am...

Close