Amintiri din comunism – Sperietura omului invizibil
În anii 80, fiind într-o vizită la mătușa mea, la Craiova, s-a întâmplat una de pomină. Se făcuse seară, ne strânseserăm la TV. Mai dădeau din când în când și filme străine, însă “mai răruț, că-i mai drăguț“.
Atunci, când era un film la TV, se strângeau toți. Îmi amintesc cum ne povesteau bunicii, că-n anii 70, fiind singurii din bloc cu televizor, când era meci, se strângeau toți vecinii la ei. Care aveau loc în casă lângă TV, bine, care nu, stăteau și pe scară, de la etajul 3 (bunicii stând la etajul 4). Nu le treceuse și lor prin cap să ceară taxă de TV un leu. Făceau 40-50 lei per meci 🙂
Așadar, în camera cu TV erau toți:
– unchiul meu, dormea la perete pe pat (se trezea dimineața la 5 să plece la fabrică)
– pe marginea patului: mătuși-mea, eu, tata, vară-mea, mama și cealaltă mătușă.
Rula un film cu Omul Invizibil. Nu știu care dintre ele (sunt vreo 4 începând cu anii 30 până în anii 60). Și ăla din film o luase razna. Care e intriga mai în toate filmele cu Omul Invizibil. Savantul excentric bea o substanță (se injectează cu un ser) și devine invizibil. Iar după câteva zile începe să o ia randeaua, că el e mai șmecher decât Dumnezeu. Că lumea i se cuvine, prostii d-astea de grandomanie.
Și-n film, ăsta fugărea pe cineva. Și era doar un topor atârnat în aer și unii fugeau speriați de toporul mânuit de invizibil. Și era și o muzică din aia “ca pe vremuri”, de suspans, de stăteam toți cu sufletul la gură.
Și, dintr-o dată, în moijlocul nostru, ăstora de ne uitam la film, s-a auzit o grohăială și-a început patul să se miște. Toți am rupt-o la fugă din cameră, urlând, lăsând baltă și film și tot.
Unchiu-meu, care dormea la perete, în spatele nostru, se întorsese pe partea ailaltă, în somn, sforăind.
În noaptea aia nimeni n-a dormit, toți am făzut noapte albă, de frică. Mai puțin unchiu-meu care dormea fără probleme. Abia spre dimineață ne-am culcat și noi, după ce “pericolul trecuse” – unchiu-meu plecase la fabrică.
