Zamolxe. Om sau zeu?
În vremurile dinainte ca munții să-și știe numele și râurile să-și fi ales albia, Zamolxe pășea printre oameni și zei deopotrivă. Nu era doar zeu, ci apărător, un erou al lumii vechi, născut din fulger, cu sufletul legat de pământul Daciei.
Când furtunile se ridicau din adâncul cerului și vânturile smulgeau pădurile din rădăcină, Zamolxe se înălța pe crestele Carpaților, cu mantia țesută din nori. Cu glasul său domolea tunetul, iar cu toiagul de piatră sacră lega fulgerul, ca să nu ardă satele oamenilor. Spuneau bătrânii că atunci când muntele tremura, nu era cutremur, ci Zamolxe luptând cu forțele sălbatice ale naturii, ca lumea să rămână întreagă.
Dar nu doar cerul îi era dușman.
Din nord și din sud veneau cotropitorii, cu armuri reci și inimi flămânde de pământ. Atunci Zamolxe cobora printre daci sub chip de războinic uriaș, cu ochi de foc și pași care făceau pământul să se supună. Nu ridica sabia din ură, ci din dreptate. Se spune că acolo unde lovea, dușmanii vedeau nu un zeu, ci propriile lor temeri, și fugeau înspăimântați.
În adâncul munților trăiau însă cele mai mari primejdii: balaurii, jivine vechi cât lumea, cu solzi negri și gură de foc. Când aceștia ieșeau din peșteri și scuipau flăcări peste păduri, Zamolxe îi înfrunta singur. Se lupta zile și nopți, iar focul balaurilor se izbea de pieptul său ca de o stâncă vie. Cu fiecare fiară învinsă, pământul devenea mai rodnic, iar oamenii mai curajoși.
La sfârșitul fiecărei lupte, Zamolxe nu cerea temple de aur. Se retrăgea în peștera sacră, unde se unea cu lumea nevăzută. De acolo veghea în continuare, nevăzut, dar prezent. Dacii știau: moartea nu era sfârșit, pentru că Zamolxe le arătase că spiritul poate învinge orice întuneric.
Și azi, când tunetul răsună prea aproape sau când focul dansează în noapte, unii spun că Zamolxe încă luptă — zeu, erou și paznic al acestui pământ, împotriva haosului, a fiarelor și a uitării.
