Ce este în perimetru?
M-am îndepărtat de stâlp fără să-mi iau ochii de la întunericul dintre copaci. Semnul rămăsese în spatele meu, dar senzația că trecusem deja o linie invizibilă nu dispărea. Aerul părea mai rece aici. Sau poate doar mai atent.
Am mers câteva minute bune fără să aud nimic, iar liniștea asta mă speria mai tare decât lătrăturile. Când faci gălăgie, știi măcar de unde vine pericolul. Când e tăcere, nu știi dacă ești singur sau doar ultimul care n-a fost observat încă.
Lanterna telefonului mi-a murit exact când aveam mai mare nevoie de ea. Ecranul a clipit o dată, apoi s-a stins definitiv. Am izbucnit într-un râs scurt, isteric. Normal. Absolut normal. Telefonul moare, eu sângerez, iar pădurea pare că respiră în ritmul meu.
Atunci am simțit mirosul. Nu era miros de animal. Nici de pământ umed. Era ceva chimic, înțepător, amestecat cu fum vechi și carne arsă. Mi s-a strâns stomacul. Am înaintat încet și, printre copaci, am văzut o lumină slabă, portocalie, ca un bec pe moarte. O clădire.
Nu mare. Nu abandonată complet. Un fel de anexă din beton, cu ușa întredeschisă și un generator care torcea undeva în spate. Pe perete era pictat un număr: 3. Sub el, o dâră lungă, maronie, care cobora până pe pământ. Am evitat să mă gândesc ce fusese înainte să se usuce. Am intrat.
Înăuntru mirosea a detergent de vase și a disperare. Pereții erau plini de zgârieturi. Unele nu păreau făcute cu mâna. Pe o masă metalică erau împrăștiate seringi, dosare ude, un aparat de ras și un ecuson. L-am ridicat.
Pe el era o poză. Cu mine. Mai tânără. Mai odihnită. Zâmbind fals, ca la pozele de buletin. Sub poză scria un nume pe care nu-l mai citisem de mult și o mențiune care mi-a înghețat sângele:
SUBIECT ACTIV – NIVEL RIDICAT DE COMPATIBILITATE
Am auzit un zgomot în spatele meu. Un pas. Lent. Deliberat.
– Știam că o să ajungi aici, a spus o voce calmă. Doar că speram să-ți amintești până acum.
Am strâns pistolul și m-am întors. Și mi-am dorit să fi continuat să fug, fără să mă opresc.
Va urma.
