Cozonacul care a vrut să fie Panettone. A vrut…

În familia noastră, Crăciunul nu vine cu prima ninsoare, ci cu primul scandal în bucătărie. De obicei, e legat de cine a uitat să cumpere făină “de aia bună, 3 de 0” sau cine a pus mâna pe punga cu scorțișoară a bunicii, fără să ceară voie. Dar cu ani buni în urmă, am comis o gafă gastronomică: am înlocuit untul din cozonac cu ulei de măsline. Și nu orice fel de ulei, ci extra virgin Monini.

– Ce-i asta, măi copile? Cozonac cu ulei? Ai înnebunit?! a strigat bunica, cu făcălețul ridicat, ca un sceptru al tradiției. Am încercat să-i explic că Monini GranFruttato are o aromă intensă, elegantă, că e presat la rece și că italienii îl pun și în prăjituri. Dar ai cu cine să te înțelegi? Pe ăștia ai bătrâni nu-i scoți din ale lor, cu una, cu două.

Bunica m-a privit ca pe un turist rătăcit în sat.

– Italienii ăștia amețiți pun și pește în pizza. Asta nu înseamnă că trebuie să copiem toate ghidușiile lor bucătărești.

Primul Panettone românesc

Dar anul ăla nu s-a putut face cum a vrut ea. Am fost eu foarte încăpățânat. Am făcut împreună un aluat pufos, cu ulei extra virgin Monini în loc de unt, coajă de portocală și stafide înmuiate în lichior de lămâie – numitul limoncello. Numai că pe vremea aia habr n-aveam că ala îi zice. Pe cozonac l-am numit „Panettonac” – un cozonac cu visuri de Italia.

Când l-a gustat, bunica a oftat și a zis:
– Ai scăpat ca prin urechile acului. Merge. Numai cozonac românesc nu e ăsta, dar e bun. Salata de beouf o fac eu singură, nu te mai bagi pe lângă mine, că cine știe ce mai iese și din asta.

Masa de Crăciun a fost un amestec de tradiție și improvizație. Sarmalele erau la locul lor, dar lângă ele stătea mândru un platou cu bruschette românești – felii de pâine de casă, prăjite pe plită, unse cu Monini Aromatizzato cu usturoi și presărate cu zacuscă de vinete. Unchiul Mitel, care nu mănâncă nimic „străin”, a cerut rețeta. Că mai mâncase el pe vremuri, în armată așa ceva.

Salata de beouf credeți că a ieșit cum a vrut bunica? Ei ași. Eu am lăsat-o să-și facă treaba în liniște, însă mătușa Lenuța, mare amatoare de decoruri gastronomice, a vrut să îi dea o notă personală. Să facă o stea din castraveciori. N-a ieșit nici stea, nici soare, a ieșit ceva ce aducea… a meduză. Bine că n-a pus ceva caracatiță sau anșoa în salata aia. În a doua salată de beouf (căci noi facem două, una cu carne, una fără – aia sârbească n-are carne, zice-se) a pus bunica Monini cu lămâie în maioneză. A făcut urât, că cică stricăm tot. Dar când a gustat, a amuțit. Apoi a mai cerut o porție. Așa e cu Monini – nu te convinge cu vorbe, ci cu gust.

În mijlocul “haosului”, am avut și un moment poetic

Kojak, fratele meu cel mic, care de obicei fuge de bucătărie ca de teme, s-a apropiat de sobă și a zis:
– Miroase mișto de tot. A Crăciun. Apoi a fugit în camera lui, șterpelind o pungă de biscuiți pe care i-a pitit sub pat – unde nu-i găsește nimeni. Vorba vine, toți știam că acolo își ascunde el jucăriile, dulciurile și carentul de note.

Așa îi zicem lui Mihăiță  – Kojak, deoarece îi plăcea de Telly Savalas, din serialul Kojak, foarte la modă pe vremuri. Numai că spre deosebire de celebrul actor, Kojak al nostru avea o claie de păr de nu stătea locului nici cu fixativ…

Mirosul “de Crăciun” de care amintea el, era mirosul de cozonac, de lemn care trosnește în sobă, de portocale, de cârnații care se prăjeau cuminți în tigaie. Era mirosul unei familii care se ceartă, râde, gustă și se împacă la desert. Să nu=mi spuneți că la voi toate sărbătorile sunt perfecte! Noi ne certăm în ajun de Crăciun, la 11:30 înainte de Anul nou și până să ieșim pe ușă să luăm lumină de Paște. Dar ne împăcăm în 5 minute.

Ce am învățat din Crăciunul ăla mai deosebit?

Că bucuria nu vine din rețetele așa zis perfecte, ținute cu sfințenie din moși – strămoși, ci din gesturi simple și din curajul de a amesteca povești cu gust nou. Că un strop de ulei de măsline (lucru de altfel de neconceput în rețetele românești) poate face puntea între amintirile din copilărie și dorința de a aduce ceva nou la masă. Că sănătatea nu înseamnă musai să renunți la gustul ăla pe care îl știi, ci să-l îmbraci în grijă.

Monini nu e doar un ulei. E un personaj nou în bucătăria noastră. E cel care aduce armonie între tradiția românească și cea italiană. E cel care transformă o salată de beouf cu… caracatiță ornată într-o amintire plăcută. E cel care face ca bruschetta cu zacuscă să pară o idee genială. E cel care ne face să râdem, să gustăm, să ne amintim de vremurile de odinioară – cînd poate, viața era altfel. Mai simplă, mai lipsită de griji.

Filosofia Monini – autenticitate, grijă, simplitate și bucurie – se potrivește perfect cu spiritul sărbătorilor. Pentru că, la final, Crăciunul nu e despre perfecțiune. E despre cozonaci mai altfel, dar la fel de gustoși, despre sarmale lângă bruschette, despre râsul bunicii și biscuiți ascunși sub pat de Kojak.

Articol participant la SuperBlog – Proba 7 – Bucuria de a găti cu Monini

Comments

comments