Cum am renovat baia și am ajuns să negociez cu vecina, instalatorul și… propria demnitate

Până acum ceva vreme, îmi începeam sâmbăta cu un drum la piața Obor, după gogoși. Treceam să-l iau pe Parpalac-Man cu mine și ață la gogoșerie. Evident, că pe lângă celebrele gogoși mai luam pâine (nu știu cum naiba în orice gospădărie, zi de zi e discuția “ai luat pâine?”), cârnați de cal și cerb (de la un magazinuț unguresc), ceva fructe, legume etc.

Asta până anul trecut, când am deci, pe moment că „Nu mai suport baia asta comunistă.” A fost renovată în 94 și de atunci mai nimic, o zugrăveală și aia e. Faianța a rămas aceeași.

Aici e o poveste comică. Faianța în bucătărie și baie a fost pusă de-o echipă de meseriași, pe care i-am prins cu greu, prin niște cunoștințe etc. Foarte meseriași gagii, când au plecat i-au furat un inel mamei și după 3 ani a începul să se infiltreze apa pe după gresie. Am văzut asta când mi-a umblat cineva și-a văzut că faianța era lipiută pe “mămăligi” centrale, direct pe perete.

Gresia, în schimb, a fost pusă de soțul unei colege de serviciu a mamei, care și-a pus și el în casă. Fără cunoștințe, fără să mai fi făcut la altul (în afară de propria locuință). Gresia aia e pusă perfect. Nu s-a spart nicio bucată, nu nimic. A avut mână de aur “nemeseriașul“.

Și revin la sâmbăta în care am zis că e momentul să renovez eu. După jumătate de oră eram în poziția clasică de „meșter amator”: tricou vechi, ciocan în mână, încredere că fac cât zece într-o zi. Și zero competențe reale, evident. Doar cât să fie oare de greu??

După 2 ore, baia mea arăta ca un documentar despre anii ’80, dar fără muzică bună și fără pic de nostalgie. Faianța era bucăâi pe un perete, pe altul dată aproape jos, iar pe alt perete doar 3-4 bucăți sparte. Ce să mai, Zidul Berlinului ce era acolo.

Mă vedeam pus în fața unei decizii: Să chem un meșter „care face tot” sau să continui cu mare angajament lupta pe care o pornisem.

Puteam să las eu baia pe mâna unui necunoscut, care să-mi zică celebrul “domne, cine v-a lucrat aici?” Da cum dracu’… Nu nene, fac eu tot.

Am intrat într-un depozit de materiele de construcție, l-am căutat vreo 10 minute pe băiatul de la raionul respectiv și i-am zis ce vreau să fac. Să schimb faianța.

Ăla, foarte sigur pe el mi-a spus:
– Luați asta, e bună.
– De ce?
– Se vinde bine.

Argument științific, beton. Parcă eram întru-n scheci cu Nea Mărin:
– Plec la București, la Nașu’ Pantelică!
– De ce?
– Uite d-aia.
– A păi dacă d-aia, du-te, du-te dacă-i d-aia.

Așa am ajuns să cumpăr următoarele:

• faianță modernă → modernă în sensul „arată bine ea așa, dacă o vezi din avion”
• baterii premium → premium în sensul „picură poetic pe la toate încheieturile”
• o cabină de duș → care nu încăpea în baie, dar arăta superb în realitate

L-am chemat pe un prieten să mă ajute. Ăla instalator de meserie. Pe principiul, dacă schimbă bateria, e ușor să pună și cabină de duș și faianță.

A venit, s-a uitat la baie și a zis:
– Aici trebuie spart tot
– Spargem bossulică, cum să nu.
Și-a spart omul, cu simț de răspundere. Tot. Inclusiv o țeavă care NU trebuia spartă. Rezultatul?

Eu, în papuci, făcând evacuare de apă ca pompierii voluntari, vecina de jos bătând în țevi ca într-un ritual tribal, iar Mariusică, extrem de calm, trăgând din țigară spunând calm:
– Se mai întâmplă.

Atunci am decis să chem un nene care se pricepe. După a treia baterie schimbată și al doilea meșter concediat, am înțeles:
Problema nu era baia. Problema eram eu fără consultanță.

Un consultant m-ar fi ajutat să aleg materiale compatibile, să nu cumpăr o cabină de duș mai mare decât baia, să înțeleg diferența dintre „ieftin” și „ieftin pe termen lung” și să nu-mi transform apartamentul în piscină. Era vorba în visele mele de vilă cu piscină, nu apartament inundat în sectorul 2…

De ce consultanța umană e aur curat?

În era în care poți comanda orice online, ai impresia că te descurci. Că totul e la un click distanță. Dar renovarea nu e ca un coș de cumpărături. E un puzzle 4D cu piese care explodează dacă le pui greșit. Dar când îmi vine mie o idee, apăi cu aia merg. Pe principiul “am idei puține, dar fixe!“

Am înțeles că o cnsultanță umană aduce experiență reală, previne greșeli scumpe, oferă transparență, și-ți salvează nervii, banii și relațiile cu vecinii. Era simplu să apelez la profesioniștii de la Depozit Virtual

Era, da. Dar eu am zis că nu, nu…

Dacă făceam asta de la început, stiam exact ce plătesc, puteam compara prețuri, evitam adaosurile “magice” și aveam control total.

Așa cum am făcut eu… am plătit “pachet complet”. Și am primit “surpriză completă”.

Diverențele reale între depozit virtual și depozit fizic

Depozit fizic:
– presiune
– decizii rapide (și proaste)
informații puține (și proaste, păreriste ale unor neștiutori “dă pă raion”)
regret instantaneu

Depozit virtual:
– timp de analiză
– consultanță cu specialisti
– transparență
– decizii inteligente

După luni de muncă, stres și discuții tensionate cu instalațiile, baia mea arată… bine. Nu perfect, dar bine. Nu e de Neckermann, dar nici zidul Berlinului.

Am învățat că:
– cel mai scump concept românesc este “merge și așa” 
– consultanța nu e moft, e supraviețuire. Oare pentru a câta oară m-am lovit de asta? De ce să-l întreb eu pe altul, nu pot gândi și singur? NU!
– transparența e sfântă

Dacă ar fi să o iau de la capăt? Aș începe cu un consultant. Sau cu o echipă. Data viitoare!

Articol participant la Proba a 2-a la Super Blog.

Comments

comments