Cum comiți o crimă fără să știi?

Francisc | 26/10/2025 | Concurs | No Comments | 578 vizualizări

Vă spun eu. Scoți parchetul vechi de lemn dintr-o cameră “bătrânească“. Că doar nu e la modă, nu e hip, nu e “state of the art“. Și uite așa, fără ca să știi, în goana după modernism, ai comis o adevărată crimă.

Dar să o luăm de la început.
Bunicii din București aveau apartament la Gara de Nord. Când eram mic făcea bunică-meu mișto de mine că m-am mutat la țară. Și cam avea dreptate. În ’89 când m-am mutat pe Basarabia, blocul meu și cel de lângă erau gata, apoi mai era unul în construcție, iar de unde e acum McDonald’s Morarilor, cât vedeai în zare erau lanuri de porumb. Eu ziceam:
– Mă tataie, de la tine de la gară iau trenul și imediat ajung la țară la tataie Nelu. Dar eu stau în București.
– Da mă, Bucureștiul plin de porumb, de căruțe și ăia cu “stiiiiicle goale cumpărăăăăm”…

Ei, bunicii aveau apartamentul de la gară de demult. Cică am stat și eu acolo în primii 2 ani, până să ne mutăm la Sălăjan (de unde ne-am mutat în ’89 unde stau acum). Și în apartament aveau parchet masiv. Din ăla vechi, de lemn adevărat, cum era pe vremuri. Nu existau atunci tipurile astea de parchet laminat. Și bunică-meu avea obiceiul ca o dată la vreo 5 ani, cam așa, să cheme un nene care să “dea cu ulei” pe parchet.

Evident, omul ăla nu dădea doar cu ulei, ci șlefuia parchetul puțin, mai repara dacă era vreo bucată desfăcută (de obicei bucățelele cele mai mici, dacă erau printr-o zonă destul de tranzitată, se desfăceau. Căci nu erau adezivi zdraveni pe atunci, se punea cred, prenandez), apoi dădea cu ulei. Și parchetul strălucea.

Mie îmi păcea o zonă care era prea puțin folosită, după ușă, în unghiul dintre perete și dulap. Mă țineam bine de dulap și alunecam pe parchetul ăla. Deh, copilăria mea a constat în lucrurile simple, nu în telefoane mobile, tehnologii și clipuri AI cum circulă acum pe internet, de nu știi ce să crezi, ce e real și ce nu.

Ca să nu fie la fel de alunecos în toată casa, să nu ne dăm pe derdeluș, bunica punea niște traverse din alea de pe vremuri, făcute din cârpe. Nu cred să fi fost casă din țară să nu fi avut măcar un covoraș din ăsta.

Și trebuia o dată la câțiva ani să-l cheme pe Nea reparangiul să refacă parchetul. Partea de sub traverse arăta mai bine decât cea descoperită, care, de la soare, de la apă, se mai murdărea, mai sărea lacul, na, chestii uzuale. Cam aia e singura treabă mai puțin OK la parchetul din lemn masiv. E nevoie de mai multă îngrijire.

Acum au apărut parchetele astea noi. Am văzut la Alma Parchet câteva foarte frumoase, din lemn de stejar, care-mi aduc aminte de copilărie. Să vă explic de ce.

Îmi place stejarul. Când eram mic și mă duceam la bunicii de la țară, aveam pe câmp un stejar imens. Era nevoie de vreo 4-5 oameni să-l îmbrățișeze, ca la horă. Ba chiar într-o vale, în altă parte a pădurii, era un stejar falnic ce fusese trăsnit de fulger. Arsese pe dinăuntru o mare parte din pom, însă acesta supraviețuise. Nu știu cum, însă pomul ăla înfrunzea an de an și făcea ghindă. Probabil o parte din el încă era ancorată bine în pământ și așa trăia în continuare. Știam de mic faptul că stejarul este un tip de pom foarte solid.

Și normal că vreau și eu acum așa un parchet dublu stratificat în casă. Din lemn de setejar din ăsta de nu-l omori cu foc, cu chimicale, cu una, cu două, trainic și solid.

Din păcate, nu am parchet în casă. Pe hol, băi și bucătărie (ba chiar și pe balcon) am gresie. În camere, Doamne iartă-mă, am linoleu. Din ăla de pe vremuri, verzui și urât. Am tot zis să-mi iau și eu o dușumea de lemn, naturală, însă am tot amânat, an de an. Probabil din cauză că nu știam cum se pune.

Doar că am aflat că nu e așa greu de montat. Dacă mai iei un prieten care a mai pus la el în casă, te mai uiți pe net după clipuri, mai întrebi în stânga, în dreapta, îți pui și singur. Durează mai mult, dar știi că la final ți-ai făcut frumos în casă.

Când ne-am mutat în noul apartament (cel actual), am pus mochetă în sufragerie și covoare în cele două dormitoare. Dar acum vreau musai să pun parchet. E mai greu însă. Nu mai am doar un șifonier, ca pe vremuri. Casa s-a umplut de șifoniere, birouri, măsuțe etc.

Și acum dacă vrei să schimbi mocheta din sufragerie (unde mai e și acvariul cu țestoase), trebuie să dai tot la o parte. Chinul de pe lume. Un prieten mi-a zis, mai în glumă, mai în serios că, atunci când am să dau tot la o parte din sufragerie, o să-mi pună el parchet premium.

Nu mă întrebați ce și cum, de unde-l ia și cât dă pe el, dar mi-a repetat chiar anul trecut că oferta rămâne valabilă. Well, ce să zic, challenge accepted! Și apoi, una e să ai parchet de lemn, să știi că e natural, alta e să ai linoleu, de plastic, fals.

Și-n vremurile actuale, cam majoritatea lucrurilor sunt false. Materiale sintetice, tehnologia care ne-a subjugat (odată cu avântul AI observ că oamenii sunt din ce în ce mai puțin inteligenți, și parcă-parcă intriga din Terminator e mai aproape de realitate), frica de natură și de libertatea oferită de aceasta.

Dar să revin la crima de care am zis la început.

Acum vreo 6 ani mă întreabă un prieten dacă vreau parchet de lemn.
– Mănânci, calule, ovăz?
– Ba bine că nu. De unde, ce și cum?
– Vezi că un tip scoate tot parchetul din casă, să-și pună parchet stratificat, că ăla vechi nu știe să-l îngrijească și-i pute domne, că nu e modern, e “de boșorogi”. Vezi dacă-ți place, îl dă moka, trebuie doar să-l iei.

Aia a fost crima. Apartament cu 3 camere, râcâit și scos bunătate de parchet. Și mirosea așa frumos, a lemn, chit că era casa vraiște. Îmi aducea aminte de iernile pe care le petreceam la țară, când ne încălzeam cu sobă pe lemne.

Am umplut mașina cu vreo 7 saci de parchet de lemn, vechi. Am luat și bun și prost (cu cuie) și le-am cărat acasă. Acasă însă, unde să-l pun, că doar am zis mai sus că e casa plină de fel de fel. Până la urmă l-am lăsat pe hol până mă hotăram cum fac cu el. După vreo săptămână m-a întrebat un vecin dacă nu-i dau lui parchetul, că vrea să-și renoveze casa de la țară, și-i făcuse cu ochiul.

Având în vedere că îmi zise administratorul 2 zile la rând să iau sacii de pe hol, că nu e loc de trecere, i le-am dat vecinului. Le-a dus omul la țară, le-a aranjat, și-i mai rămăseseră câteva bucăți (din alea proaste cu cuie). Pe care le-a pus pe foc. Însă își făcuse 2 camere ca-n reviste. Zicea că văzuse el așa demult în Neckermann, un model mai special în zig zag. Am fost pe la el după ce-a terminat și-am zis că uite ce prost am fost că iar am ratat o șansă de a-mi pune în casă parchet zdravăn, trainic și frumos.

Trag însă speranțe ca-n viitorul apropiat să reușesc să mai dau din mobila veche și să intru în rândul lumii. Știți cum se zice, “speranța moare ultima“.

Mai ales că acum, cu cei de la Alma Parchet îmi pot reda senzația de căldură și liniște sufletească. Senzația pe care o aveam pe când eram copil și citeam povești “la gura sobei“, cu mârtanul torcând liniștit lângă mine, înconjurat de un miros feeric de lemn și copilărie. Când nu aveam deloc nicio grijă. Vreau din nou același sentiment. Să nu mă mai simt ca închis între 4 pereți.

Să simt că nu calc pe o pardoseală rece de linoleu, ci pe o punte de lemn, spre trecut. Spre vremurile simple. Să-mi reamintesc de fericirea de-a fi copil, înconjurat de texturile naturale și de liniștea oferită de lemnul natural. Să zic în sfârșit că că “ACASĂ” nu este doar un loc, ci o stare de bine.