Săr’na, mama lu’ Vincențiu?
Era o zi înăbușitoare de august. Soarele dogora. Pe strada pustie din orășelul prăfuit nu era nici țipenie. Până și vântul parcă se jurase că n-o să treacă pe acolo, nici măcar așa, domoal. Era mult prea cald. Fetele Morgana se jucau cu voioșie la linia orizontului. Singurul zgomot care răzbătea de zidul imens de căldură era clipocitul fântânii arteziene din piațetă. Încă se mai vedea pe ea placa comemorativă: “Pus placa azi 12 mai 1935. A. Zugravu“. De atunci îi rămăsese numele de “Fântâna lu’ Zugravu“.
Deodată, pe strada prăfuită, apăru, parcă de nicăieri, un copil. Să fi avut vreo 10-11 ani. Roșcat, cu nasul cârn și pistrui. Adidași în picioare, șosete suflecate pe picioarele pline de julituri. O pereche de pantalonași scurți de fusesetă pe vremea lor albaștri, acum un albăstrui spălăcit și decolorat neuniform.
Tricoul, cu numărul 10 pe spate, era plin de rupturi. Însă copilul era mândru de el, era “tricoul de căpitan.”
În mână avea o minge de forbal. Spre deosebire de echipamentul de fotbalist destul de ponosit, mingea era nouă, lucea.
Copilul merge agale pe stradă până la casa roșie din colț, la numărul 24. Bătu la poartă, însă nu se auzi nici țipenie.
– “Ce, or fi plecat de acasă? nici pe Ciobanu nu-l aduc să latre“, gândi puștanul, bătând ceva mai tare în poartă.
– Mama lu’ Vincențiuuuuu! strigă acesta, spărgând cu brutalitate liniștea mormântală.
Din spatele casei auzi lătrat de câine:
– Aha, trebuie să fie acasă, Ciobanu e la datorie.
Agale se deschise o fereastră și un chip de femeie se ivi de după perdea:
– Da? Dorele, tu ești?
– Săr’na tanti! Vincențiu e acasă?
– Doarme. Vrei să-l scol?
– E meci azi!
– Ce meci?
– Avem returul. Ne așteaptă ceilalți pe câmp. Vincențiu e cel mai bun portar. Știți, fără el, meciul e ca și pierdut!
– Bine, bine, intră. Îl scol acum.
– E Ciobanu slobod? întrebă copilul, temându-se să deschidă poarta.
– Nu, e pe lanț. nu-l mai las liber că mi-a rupt petuniile, zise femeia, în timp ce se depărta de la fereastră.
Dorel intră încet pe poartă. Se așeză pe băncuță în cerdac și se uită cum o buburuză urca alene pe un fir de iarbă. O luă cu grijă în palmă:
– Și încotro ai zbura, încolo m-oi mărita zise el. Stai, mărita zicea Geta. Eu mă însor. Ce chestie de fete. De astea-mi arde mie?
Pe ușa casei ieși Vincențiu, trăgându-și un tricou la fel de zdrențăros ca al lui Dorel.
– Salut Dorel!
– Salut mă. Ce faci, dormeai? Știai că azi e returul?
– Știam, îmi pare rău. Am pus capul pe pernă puțin și uite cât am dormit. S-au strâns toți?
– Da, în afară de a lu’ Fâneață. S-a dus Robert după el.
– Hai că mergem acum. Auzi, nu vrei niște gem de căpșuni? A făcut mama ieri.
– E bun?
– Mai încape vorbă? Mama! strigă Vincențiu către casă.
– Da, răspunse femeia de la etaj.
– Ne dai niște dulceață de căpșuni? Să prindem puteri!
– Imediat, imediat, dragii mei!
– Și, reluă discuția Vincențiu, ce-i cu mingea asta, Dorele?
– Îți place?
– E frumoasă mă!
– Da, e nouă. Acum am spălat-o!
– Cum adică? Ori e nouă, ori acum ai spălat-o?
– E nouă relativ. Mi-a luat-o tata din bazar din Constanța acum 2 săptămâni. Dar m-am jucat cu ea în curte și s-a murdărit. Și azi i-am făcut baie. Doar e returul, nu ne permitem să venim cu mingea murdară.
– Ai dreptate, să râdă ăia de la sat de noi?
Pe o tavă, mama lui Vincențiu aduse două pahare de citronadă și 4 sanvișuri cu gem de căpșuni:
– Vedeți, beți încet, că e rece, de la frigider!
– Săr’na! spuseră copii, luând fiecare câte un sanviș , mușcând cu poftă.
– Măăă, exclamă Dorel cu gura plină, gemu’ ăsta e ceva…
– Ți-am zis!
– Și mama face gem, da’ nu iese așa bun.
– E de la zahăr zice mama. Că ea punde d-ăla brun.
– Ce-i ăla?
– Habar n-am. Ea știe. Dar e bun, vezi?
– Am să-i zic și eu lu’ mămica.
– Hai, mergem?
– Hai.
Cei doi prieteni băură citronada rece pe nerăsuflare și se repeziră pe poartă afară.
– Săr’na, tanți!
– Săr’na mami!
– Succes!
– Să fie!
Pe strada pustie se auzeau doi prieteni râzând, în timp de grăbeau pasul către câmp. În urma lor rămase doar fântina care clipocea. Două rândunici se așezară pe marginea fântânii și începură să bea apă. Cei doi prieteni se vedeau extrem de mici în depărtare, însă voioșia din glasurile lor, venea către orășel, parcă aduse de o adiere de vânt, prima pe ziua aceea.
