Ai mânca cu mâna, laolaltă de-o șatră de țigani?

Prin anii 50, sora bunică-mii, se măritase cu un ofițer, viitorul unchi al meu. Acesta, Radu Stoica pe numele lui, a fost un om deosebit. A luptat pe front, a fost rănit la piept, un glonț i-a distrus pectoralul stâng. Nu prea vorbea despre asta. Atunci nu-l înțelegeam, acum îmi dau seama de ce nu voia să discute despre acest subiect delicat.
Prietenul meu, Costin, când a venit într-o vară la țară, unde veniseră și unchii din Timișoara (unchiul Radu de acolo era, iar mătuși-mea se mutase acolo, cu soțul), l-a văzut cu o ditamai cicatrice pe unchiu-meu și l-a întrebat, ca un prost:
– Dar… cum de n-ați murit?
– Eh, zâmbise unchiu-meu, a trecut glonțul dintr-o parte prin veston și m-a lovit oblic, nu direct, alfel nu mai vorbeam acum.

În fiecare dimineață, unchiu-meu se trezea și se ducea de 2 ori la apă, cu două găleți. Fântâna era la vreo 300 de metri de casă, într-o vale. La dus te duceai de drag, dar la urcat, cu apa în brațe, parcă nu-ți mai venea să mai fluieri vreo doină…

În fiecare seară, el și mătuși-mea aveau câte ceva bun pentru copii. Ori că erau ursuleți Haribo, ori Boni-Bon, ori finetti duo, la cutiuță mică, în formă de inimioară, ideea e că, noi, spre deosebire de alți copii, știam și ce-i ăla dulce din alte părți, nu doar Ci-Co sau ciocolată Luminița (care, fie vorba între noi, era genială!).

Am făcut această introducere ca să înțelegeți, măcar parțial, ce fel de om era unchiul meu. Și o povestire pe care, noi, copiii o agream de fiecare dată, era cu unchiu-meu și șatra de țigani.

Demult, prin anii 50, la cantonul din sat, la Erghevița, așteptau trenul doar mătuși-mea și unchiu-meu. Trenul care îi ducea până la Severin, urmând ca de acolo până la Timișoara, să ia un accelerat.
Era vară, crăpete de cald, să fi fost ora 2 după-amiază, nici țipenie de om. Numai la canton, un bătrân cantonier, se perpelea de cald, la umbră stând, cu un radio lângă el. La câțiva pași, o casă părăsită de ani de zile, unde se aciuase o șatră de țigani. Un el, o ea și vreo 5 puradei, murdari și goi. Țiganul furase două lubenițe de prin sat, le spărsese pe amândouă și se apucaseră toți șapte să mănânce din ele, cu mâinile.

Unchiu-meu stă, se uită, se uită în altă parte, însă cu pofta nu te joci.
Și cum era el, îmbrăcat în uniformă de polițist, se duce lângă țigani și-i întreabă dacă poate lua și el din lubeniță:
-Da’ cum să nu dom’ șef, luați d-aci! zise țiganul, dând peste mână unui puradel.

Iar mătuși-mea, înmărmurită, stătea și-l privea pe bărba-su, ofițer de poliție, în uniformă, stând pe ciuci și mâncând cu mâna, dintr-o lubeniță furată, alături de-o șatră de țigani murdari.

A mâncat omul vreo 4-5 mâini de lubeniță, s-a șters pe mâini cu batista, a mulțumit țiganilor și s-a întors la mătuși-mea pe peron. După câteva minute a venit și personalul care i-a dus până la Severin.

Asta este una dintre povestirile pe care ni le spuneau ai bătrâni, seara, când ne strângeam toți în casă și povesteam.
satra_tigani_68487900

Comments

comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read more:
Gagici bete

Azi prezint gagici bete. Că-i lumea plină de fel de fel de specimene. Măcar să râdem și noi de unele...

Mesaj pentru Rusia

„Voi spune tuturor francezilor care cred că Statul Islamic nu va ajunge cu adevărat în Europa că, dacă Allah va...

Vreau încălțări roșii!

La mine e mare problemă atunci când îmi caut încălțări. Asta deoarece jumătate din încălțările care-mi plac cum arată, atunci...

Close