Am luat sala!

Vești bune. Am luat sala, cu minimul de puncte. Nu sunt mândru de cele 22 de puncte amărâte, în mod normal trebuia să fac 25. Sunt mândru că în ciuda ghinioanelor întâmpinate azi, am fost în stare să mă concentrez pentru acele 22 de puncte.
Am plecat la ora 11 de acasă, la 12 eram la DRPCIV la Aurel Vlaicu-Pipera. Mă așteptam să fie ca data trecută, în 2009, mă duc acolo, anunț că vreau să dau sala și mă pune să iau tichet de ordine. Nu a fost să fie așa.
Enorm de multă lume. Și la parter și la etajul 1, cozi peste cozi, cozi lângă cozi. Nici nu se știa bine la ce coadă se stă. După 10 minute aflu că stăteam la coada pentru programare traseu. Coada de lângă era pentru sală. Pune-te și stai la coada corectă.

sala

După jumătate de oră mă luase setea. I-am zis celui din spate să-mi țină loc, să mă duc să-mi iau ceva de băut.
– Te duci să iei apă?
– Da, că mor aici.
– Ia și mie te rog o sticlă de apă plată.

Mi-a dat 3 lei și-am plecat. Jos, la parter în întreb pe doamna de la informații unde există un magazin.
Aici fac o paranteză. În tot DRPIV-ul NU EXISTĂ niciun automat de sucuri sau de cafea. Nimic. Nici măcar fântânele cu pahar. Pentru 10-15 mii de oameni care-s acolo ZILNIC. Aere condiționate erau și funcționau. Răcoreau față de căldura de afară, ce-i drept, altfel se leșina acolo pe capete.

Mi s-a spus că vis-a-vis este un magazin. Numai clădiri ân construcție, niciun magazin. Ba chiar l-am întrebat pe unul de stătea la nu știu ce magazin de mobilă. Mi-a indicat undeva prin spate nu știu cum, c-ar fi un restaurant. Nu am găsit, așa c-am mers înapoi către metrou, până am ajuns la Mega Image. Am luat d-acolo un Kinder Bueno (tot ce-am mâncat până am ajuns acasă la ora 17), un cola zero la un litru (1, 25 chiar) și o sticlă de 2 litri pentru gagiul din spate.
De când am plecat până m-am întors a durat cam jumătate de oră. Înaintase coada. Nu mult, însă se observase.
– Ia coane apă!
– Ce-i asta? 2 kile?
– Ia și bea, că te-apucă setea, că stăm aici până poimarți.

Am mai stat jumătate de oră la coadă și mi-a venit rândul.
– Stați acolo, scoteți-vă ochelarii. Capul mai la stânga, mai în față, mai către așa. Bine, nu clipiți.
Zbang blițul în ochi.
– Perfect. Semnați aici vă rog.

Semnez pe afișajul electronic.
– A, asta n-ați completat-o?
– Ce anume, doamnă?
– Cererea asta. Trebuiau trecute datele dvs.
– Păi stați că le scriu imediat.
– A, nu. Nu țineți coada. Vă duceți în sală, completați și reveniți. Intrați în față.

Am luat dosarul. M-am pus pe un scaun să completez. Nu aveam nicio masă prin jur, așa că am scris pe genunchi. Un scriu urât, care m-a speriat. De bine de rău mi-am trecut datele din buletin. Vedeți că, de obicei, nu v-o dă completată de la școala de șoferi. E foaia care începe cu DOMNULE ȘEF SERVICIU, subsemnatul  etc. Aici trebuie să completați voi numele, prenumele, seria și numărul de buletin, precum și CNP-ul. A, și cine-a eliberat buletinul, pe ce dată și când expiră. O prostie enormă, dacă mă întrebați.

Intru în față, mă duc iar la ghișeul 7. Ia femeia dosarul (de fapt, te pune pe tine să-i scoți toate foile din dosar, nu să le scoată ea, de parcă-i sărea o bombă în ochi), iar la ultima pagină, cu taxa de examen de 6 lei, îmi zice:
– Dvs. ați mai dat examen în 2009!
– Și-n 2004!
– Zic electronic. L-ați dat de 3 ori.
– Așa o fi.
– Păi asta e a patra dvs. examinare. Asta înseamnă taxă de 84 lei, nu 6 lei.
– Adică?
– Mai trebuie să plătiți 78 lei.
– Ce să fac, plătesc. Aveți un POS? întreb cu ochii după salvare, în timp ce mă chinuiam să scot cardul din portofel.
– Nu aici. Jos, la parter, la CEC.

Iau a doua oară dosarul. Spumegam de furie. Plin de traspirație, înjurând de mama focului, cobor la parter. Abia găsesc ghișeurile CEC, în partea cealaltă a clădirii. Mă duc între 2 ghișee, unde oamenii CEC stăteau cu ochii în calculator.
– Mă scuzați, pot plăti la dvs. cu cardul?
– … (niciun răspuns)
– Mă scuzați, pot plăti cu cardul?
– … (niciun răspuns)

Parcă eram invizibil, inaudibil, inmirosibil. La cât am alergat de colo-colo, cam așa arătau hainele mele când am ajuns acasă.
20160701_210506
20160701_210855

Până la urmă la un alt ghișeu dau de una care mă aude:
– Pot plăti cu cardul? Am o diferență la taxa de examen.
– Nu puteți. Doar comision interbancar.
– Adică?
– Vă luăm bani din cont și-l punem aici și plătiți o taxă mai mare decât la bancomat.
– Nu înțeleg. Deci pot plăti?
– Domnule! Cu comison. Aaaa… Păi nu aici domne, la poștă!
– Aici m-a trimis de sus, la CEC.
– La poștă. Vis-a-vis e poșta. La etajul 1.
– Mulțumesc!
– A, domnu’! Nu vă lasă acolo să plătiți cu cardul. Aveți bancomat aici la parter, în capătul celălalt.
– Mulțumesc doamnă. Sărut mâna!

Mă duc la bancomat, scot 80 lei. Alerg vis-a-vis, printre mașini, parf și înjurături. Era ora 14 și 20, iar la ora 15 se terminau examinările. Ajung cu greu la etajul 1 și găsesc poșta. Doar o persoană în fața mea, care termină repede.
– Bună… ziua!
– Bună ziua!
– De plată… încă 78 lei! aici… abia scot cuvintele în timp ce-i înmânez foaia cu cei 6 lei plătiți joi.
– Da, aveți diferență. 78 lei.
– Am… diferență. Mama lor… ne pun pe dru… muri.

Plătesc și încerc să fug înapoi. Nu pot. Picioarele nu nu mai ascultă. Reușesc să pășesc mai rapid o idee, aplecat de mijloc precum un bătrân.
– Doamne, ce se aude așa? mă întrebam în gând.

Eru eram. Gâfâitul meu se auzea încât mă speriasem.
bpm

Trec strada, urc scările la etajul 1. Intru în față la coadă și pândesc ghișeul 7. Imediat cum doamna de era la ghișeu se întoarce să iasă. mă repede către ghișeu, aproape lovindu-l pe un tânăr în tricou bleumaren, de-și așteptase rândul. Tinere, dacă ajungi să citești aceste rânduri, te rog să mă ierți. Trebuia să termin acest calvar. Mii de scuze.
– Unde vă năpustiți domne așa? mă întreabă funcționara de la ghișeu. Stați mai în spate.
– Doamnă, asta e taxa plătită, astea sunt restul de foi. Stau de 2 ore și ceva aici la coadă, nemâncat, transpirat, pus pe drumuri, cu nervii în pioneze și mai am și examen azi. Unde trebuie să fiu fresh. Mai trebuie ceva la dosarul ăsta? Mă mai trimiteți pe undeva?
– Da, vă trimit la sală, să dați examenul.
– Merci.

Nu m-am uitat la rândul din spate. Precis unii își ziceau în gând că am ceva probleme la mansardă, alții ziceau ceva de mama că a crescut un bădăran, alții își ziceau “România…”

Ajung la sală. Puteam să iau loc la orice calculator liber, erau doar vreo 5 persoane la calculatoare. Aleg numărul 54, deoarece era lângă geamul deschis, prin care bătea un vânticel și mă prindea între geam și aerul condiționat. Tremuram de emoție, de oboseală și nervi. A trebuit un minut ca să reușesc să scanez codul acela de pe foaie, deoarece-mi tremurau mâinile ca unui bolnav de Parkinson. Apoi alt minut să mă adun să pornesc întrebările. 4 corecte, una după alta, apoi două pe care le-am sărit deoarece nu eram sigur. Alte 4 corecte, apoi o incorectă.
Ce mama dracului oi fi greșit la aia? La examen nu-ți apare cu verde răspunsul corect, ci doar îți trece greșeala, fără să vezi ce-ai greșit.

Următoarea iar greșită. Cîteva corecte. ajunsesem pe la 17. A treia greșeală. Fac 20. Nu știu cât aveam pulsul. Probabil peste 160. O întrebare ușoară, desen cu polițist cu mâna pe sus. Oprire, 21 de puncte. Mai aveam 2 întrebări. Una sărită și ultima, 26-le. Simplă, 22 de puncte. M-am concentrat pe cea sărită.
– Hai mă, să fac 23 de puncte, nu minimul.

Dau un răspuns, FELICITĂRI, ADMIS.
Fac cu mâna examinatoarei care se uită și zâmbește.
– Ce ați făcut?
– Am luat. Admis!
– Felicitări.

Mă uit în jur. Cei care erau la calculator când intrasem în sală erau tot acolo. Doar unul la 2 calculatoare de lângă mine ieșise înainte. Am făcut tot testul în 4-5 minute.
– Câte puncte am luat?
– 22.
– Eh, asta e… Acum ce fac?
– Vă duceți la ghișeele 9 sau 10 să vă programați pentru traseu.

Alte 20 de minute de stat la coadă. Pe o foaie scria mare cele 3 date de examen. 6, 9 și 15. SEPTEMBRIE!!!
rep
– Pe 6 septembrie e cel mai apropiat termen?
– Da, din păcate. E foarte multă lume, re-reexaminări traseu, nebunie.
– Pe 6 deci.
– Bună ziua, succes!
– Mulțumesc.

Cobor din clădire. Îmi tremura mâna atât de tare încât era să-mi scape ghiozdanul și dosarul. Mi-am pus ghiozdanul pe prima mașină din parcare. Pe capota albă a unei mașini de poliție. L-am lăsat acolo, în timp ce stăteam ca prostul și nu știam ce să fac mai repede. Să plâng, să râd, să beau suc, să-mi pun dosarul în ghiozdan, să scot un șervețel să mă șterg de transpirație?
După 5 minute abia, am plecat din fața sediului DRPCIV. Izbutisem. Să bat sistemul, să iau sala după 2 ore și ceva de du-te-vino, tipic românesc, pe-o căldură de nedescris.

Comments

comments

4 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Read more:
Înțelepciuni

Cu ceva zile in urma, un amic, pasionat de net, implicit de retelele de socializare, mi-a trimis cateva pareri (ale...

Bunicuța – 3

Episodul 1 Episodul 2 - Ți-am zis că nenorocitul ăsta știe mai multe decât lasă să se vadă... Auzi la...

,, PLIMBATI “(ALUNGATI) …URSUL!

De la un timp, sub ochii nostri, animalele salbatice, dar mai cu seama ursii, au devenit o mare problema pentru...

Close