Neamțule, plecași, ‘tuz gruiu mân-ta!

neamtuNeamțu’ era bunicul meu din partea mamei. Mi-e greu să vorbesc despre rudele mele care au plecat demult, însă am să încerc. Scriu asta deoarece l-am visat de câteva ori în ultima vreme.
Nu era bunicul ăla tipic pe care vi-l imaginați. Era mai dificil. Porecla de neamț i se trăgea din război. Nu, n-a participat la război, având 16 ani pe atunci. Însă a fost de partea nemților. Tatăl lui fusese cehoslovac, simpatizant al nemților. Nu mi-a insuflat niciodată ură față de vreun popor sau rasă. Deși mă mai saluta câteodată mai în glumă, mai în serios cu “Heil Hitler“. Însă știu că îl plăcea pe Antonescu. În timpul ocupației nemților, primise de la un comandant german o mitralieră MP 40. A dat-o în foametea din 47 pe o căruță de grâu. Mai avea și un revolver primit, dar i l-au luat polițaii prin anii 50, când l-au găsit beat cu pistolul în buzunar. Nu le-a folosit niciodată în schimb.
Nu, n-a făcut închisoare. Tot orașul îl știa pe Neamțu’. El “hrănea” jumătate de Severin pe vremea aia. De la 12 ani s-a băgat la un măcelar ucenic. Apoi a lucrat la ProdAliment (ăla vechi, bunicii voștri poate au auzit de el, nu ăsta născut în 1991 și falimentat în 2008…)

A fost un om bun. Singura meteahnă era că bea. El e protagonistul povestirii ăsteia.
Asta cu “tuz grui mân-ta” era tot o expresie de-a lui. Ca și soră-sa (apropos, craiovenii, vin pe la mătușe-mea și ne vedem la o bere cât de curând), el te înjura când îți zicea de bine. Nu avea texte cum au americanii (Doamne cât mă poate enerva aia cu “Champ!”). Îți zicea ceva de dulce. Însă, nu cu răutate.
A murit în 2004. Rămăsese singur la țară, după plecarea întru Domnul a bunicii cu un an înainte. Și-ntr-o iarnă, neavând de mâncare deloc (că vără-mii îi fusese lene să mai treacă pe la țară pe la el), a plecat singur la Severin. Nu era nimic special în asta, știu cum pleca dimineața cu trenul de 6 dimineața la piață. făcea trei cruci mari, zicea un “Doamne ajută“, lua ranița în spinare, un colț de pâine pe care-l mânca pe drum și se ducea la tren. După jumătate de oră era în piața Mircea (severinenii o știu).
Aici știți cum făcea el cumpărăturile? Se ducea la primul țăran, strâmba din nas, se ducea la al doilea și tot așa. Absolut tot ce cumpăra reușea să ia la jumătate de preț, în cel mai rău caz 2/3 din prețul inițial. Mie-mi venea să intru în pământ de rușine când îl vedeam tocmindu-se. Deși, în ultima vreme m-am tocmit și eu la piață de mă miram de cum aveam tupeul.

Într-o zi, fiind cu el în piață, îl salută un cetățean.
– O, Neamțule, sănătate!
– Salut Gheorghe, ce faci mă?
– Pe aici, cu treabă, matale?
– La piață, cu nepotul…

L-am întrebat cine era. fusese un coleg de armată. Tot așa, s-a mai întâlnit cu vreo 2 inși. Îi cunoștea. Ba unul mai tânăr i-a zis sărut mâna. Fusese ucenic măcelar sub conducerea lui bunică-meu, prin anii 70.

Apoi ne-am întâlnit cu-n nene. Tot așa, “salut“, “salut“, “ce mai fac copii, nevasta“, “bine“, “bine“, “sănătate“.
– Cine era ăla tataie?
– P… mă-șii mai știe… nu-i țin minte pe toți!

Și după amiază la 3 jumate intra pe poartă. Cu ranița plină în spinare și cu două sacoșe măricele, pline. Făcea drumul ăsta din două în două săptămâni.
Așa și-n ziua aia. Plecase la Severin, să vadă ce-i cu vară-mea de nu mai trece pe la el și să-și ia de mâncare. Însă a alunecat și și-a rupt șoldul. Și cazurile în care bătrânii care-și rup șoldul și se vindecă după aia, sunt foarte rare. De atunci a zăcut numai în pat. Abia se mai putea mișca….

Mergeam cu el cu caprele în fiecare zi, când eram la țară. În pădure adunam lemne căzute la pământ. Mai doboram noi și-un pom mai ferit, uscat acolo de ani buni. Sau săpam după buturugi. Le încercam cu piciorul. Dacă se mișca, era a noastră! La o buturugă am stat două zile. După amiaza am săpat pe lângă ea, iar a doua zi când veneam cu tâmpitele alea de capre, o scoteam. Odată ne-am chinuit la o ditamai buturuga vreo 3 zile. Voiam să ne lăsăm păgubași, însă când i-am dat un ultim picior, așa de ciudă, am auzit-o pârâind. Era o ditamai buturuga, am cărat-o amândoi acasă.
Bunică-meu era slab din fire. Foarte slab. Însă îți lua pomul în spinare și pleca către casă lăsându-te în urmă. A avut antrenament, doar toată viața căra porci și vite tranșate…
Mi-e dor de țară. Mi-e dor de el, mi-e dor de bunica. mi-e dor de mama… Pe viitor voi povesti și despre ele.
Acum că l-am tot visat, îl salut.
– Plecași neamțule, tuz gruiu mân-ta! Mi-e dor de tine băi!

Comments

comments

12 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Read more:
Poșta română

Nu cred să existe ceva pe lume care mă enervează mai mult decât deserviciile oferite de poșta română. Au un...

De ce Vama “nu mai e ce-a fost”?

De vreo 5 ani aud chestia cu "Vama nu mai e ce-a fost" de vreo 3-4 ori. Pe zi. N-am...

Webdesign

De meserie Spanacul e grafician. Când am fost paznic pe aeroport colegii aflaseră din gură în gură că-s om cu...

Close