Pădurea își face propriile drumuri…
Era seara de 14 iunie 1991 când trei prieteni au hotărât să urce pe Jepii Mici, spre cabana Caraiman. Bogdan Tânăr, 21 de ani, blond, înalt și slab, purta un rucsac mic și mergea primul, cu pași repezi, entuziasmat. Petru Șipot, mai greu de mișcare, chel și cu ochii albastri ca gheața, îl urma gâfâind, dar râzând zgomotos. În spatele lor, Costel Vulpe, 23 de ani, în geaca roșie care strălucea în lumina ce se stingea, părea cel mai prudent.
— Nu ar fi trebuit să pornim așa târziu, a spus Costel, uitându-se spre pădurea deasă. Dar nimeni nu l-a ascultat.
Când au intrat în desiș, liniștea i-a lovit. Pădurea, atât de vie în timpul zilei, era acum tăcută. Nici o pasăre, nici un vânt. Doar pașii lor și respirațiile grele. Pe măsură ce coborau, o ceață groasă s-a strecurat printre brazi, căzând în valuri reci peste umeri și fețe.
Drumul cunoscut a început să dispară. Marcajele, atât de clare la început, se estompau în pâcla albă. Și atunci au văzut-o: o potecă nouă, coborând în lateral, netedă, ca și cum ar fi fost bătătorită de pași invizibili.
— N-a fost aici dimineață, a șoptit Petru, încremenit.
Dar Bogdan, sigur pe el, a spus:
— E mai ușor pe aici. Coborâm și apoi revenim în traseu.
Nici unul nu știa de ce au ascultat. Poate era liniștea care apăsa pe tâmple, poate era ceața care le dădea senzația că alt drum nu mai există. Sau poate… era altceva.
Pe potecă, aerul s-a schimbat. Mai rece, mai greu de respirat. Copacii, ciudați, cu trunchiuri contorsionate ca niște trupuri chinuite, păreau să se miște puțin, de fiecare dată când întorceau privirea. În spate, zgomote slabe: pași, șoapte.
— Ai auzit? a întrebat Costel, dar Bogdan i-a făcut semn să tacă.
Au mers ore care păreau zile. Pădurea s-a îngroșat, iar ceasurile lor se opriseră, toate trei, la 11:47.
Ultima oară când cineva i-a văzut vii a fost o lumină roșie pâlpâind prin ceață, geaca lui Costel. Apoi nimic. Au dispărut.
Cabanierii au spus povești.
— Nu porni pe Jepi noaptea, nu dacă nu știi fiecare piatră. Pădurea își face drumuri proprii. Și te cheamă.
Abia după unsprezece ani, în 2002, niște turiști au găsit rămășițele. Pe o stâncă retrasă, sub crengi uscate, erau oase albe, fragile, aproape pulverizate. Pe ele, hainele ponosite, zdrențuite de ploi și zăpezi, dar încă recognoscibile: geaca roșie, pantalonii negri, un tricou alb rupt, putrezit de ploi.
Dar nu asta i-a îngrozit pe salvamontiști. Ci felul în care erau așezate. Ca și cum cineva îi culcase cu grijă, unul lângă altul, cu fețele spre pădure. Și în jurul lor, pe piatra muntelui, erau zgârieturi lungi, ca de unghii.
Nimeni nu a explicat cum au ajuns acolo. Nici de ce ceasurile găsite asupra lor arătau toate aceeași oră, neclintită după zece ani: 11:47.
Cei din Bușteni spun și azi că, în nopțile de iunie, dacă te aventurezi pe Jepii Mici, uneori se vede prin ceață o lumină galbenă, lugubră, care se mișcă încet între copaci. Și dacă o urmezi, nu te mai întorci niciodată.
