Amintiri din comunism – Cârnații cu jeleu

Pe vremuri demult apuse, dar încă vii în inimile unora, prin vara lui ’86, s-a întâmplat amintirea de mai jos. Neamțul, fiind măcelar, avea grijă să pună pe masă, de 2 ori pe săptămână, niște fritură, cârnați, mici sau chiftele. Ca “să crească și copiii ăștia mari“. Copiii fiind vreo 3 serii. Copii, nepoți, strănepoți.
Și-n vara aia se apucase de tăiase un porc. Fiind încă în putere, țineau ai bătrâni și porci, pe lângă caprele după care fugeam pe câmp și găinile cărora le smulgeam penele să-mi fac coroană de pene, ca indienii.

Și începuse omul să facă niște cârnați. Adică o masă plină, cât vedeai cu ochii, numai și numai cârnați. Unii îi lăsa așa, puși la frigider, alții îi atârna la streașina casei, în vânt, soare și praf. N-am mai mâncat vreodată așa cârnați buni. Știa meserie măcelarul, ce-i al lui, e-a lui…

A doua zi știam că trebuie să vină rudele de la Timișoara. Sora bunicii, cu soțul ei și cei doi nepoți, cu care mă jucam vacanță de vacanță. Țin minte, de parcă a fost ieri, cum mă uitam din poartă către drum. Trecea trenul în deal, pe lângă casă și știam că-n 20 de minute (Doamne, de câte ori am cronometrat eu drumul de la canton acasă) trebuie să apară călătorii coborând pe pe costișă.

Evident, în vreo 20 de aminte mi-am văzut mai întâi verii, mai mari ca mine cu 2-3 ani, zdurdând ca niște mânji, apoi pe ai bătrâni, fiecare cu câte 2 sacoșe grele. Ba chiar avea mătuși-mea o vorbă:
– Neamul ăsta al nostru a fost blestemat să care numai greutăți.

Veneau încărcați cu ulei, făină, zahăr și plecau încărcați cu țuică, 2 găini tăiate, cârnați și carne. Și atunci, în anul ăla, am aflat și eu de dulciuri “din piața sârbilor” de la Severin. Adică Bonibon, Finetti (de ăsta Duo, în formă de inimioară) și ursuleți Haribo. Adusese mătuși-mea pentru fiecare câte ceva dulce. Luate mai “pe sub mână“, pe bani grei.

Eu făceam ochi de obicei pe la 7 dimineața. Că nu voiam să dorm mult, să nu pierd ore în care puteam să mă joc, dormind aiurea. Treenul ajungea la canton pe la 9 dimineața, deci pe la 9 jumate să zic, ajungeau și ai noștri acasă. Plus despachetat, se făcea 10, chiar 10 jumate.

Băusem laptele cu caco la 7 și 10, apoi pe la 11 trebuia să iau ceva gustare. Un sanviș, o bucată de cârnat sau câteva feliuțe de jambon. Și-n timp ce e, alături de verii mei rodeam câte un cârnat, să “stăm cuminți” – pe vremea aia nu ne puneau tabletele sau telefoanele în brațe să nu facem scandal, se apucaseră ai bătrâni de despachetat. Și nu știu cum îi scapă mătușe-mii din sacoșă punga cu dulciuri. Fineti, gumă Turbo, Bonibon și preferații mei de atunci și până-n ziua de azi, jeleurile gumate, ursuleții Haribo.

Toți cei 3 copii (4 dacă o pun și pe vară-mea la socoteală, la 17 ani ai ei) ne-am repezit la punga cu dulciuri. Au reușit ai bătrâni să ne oprească să le mâncăm pe toate, însă tot am pus fiecare mâna pe 3-4 ursuleți Haribo. Pe care i-am mâncat repede (de frică să nu ni-i ia – de parcă nu tot pentru noi erau), CU CÂRNAȚI!

Mi-am adus aminte întâmplarea asta zilele trecute, pe când, la birou fiind, ronțăiam la niște cârnați subțiri, uscați, iar un coleg venise de la magazin cu suc, napolitane și o pungă de Haribo. Din care am luat și eu, și-am mâncat alături de cârnați, exact ca-n copilărie. Dacă mă priveai atent, jurai că am lacrimi în ochi, gândindu-mă la ce-am pierdut și nu voi mai avea vreodată…

Comments

comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.